sfìala sa de mai’nainte de bici fi de despotism », nu independería na^ionalà intereseazà in primul rind pe boieri, ci reintronarea dominatici lor de clasà. Ei proclama cà « numai prin mijlocul celor mai puternice arme se supune duhul ràzvràtirii » *.
     § 8. 0 problema de mare Ínteres teoretic este aceea a evolutiei raporturilor intre mif carea din 'fara Romineascà si Eterie. Din felul cum expune acad. A. Ojetea faptele se desprinde concluzia cà ràscoala din Jara Romineascà a evoluat in cadrul Eteriei, dar cà, la un moment dat, Tudor a inceput sà se indepàrteze de mifcarea greceascà, intorcindu-fi fa^a spre turci, pe màsurà ce se convingea cà armata rusà nu va interveni. Dacà lucrurile ar fi stat afa, atunci Eteria avea dreptate tràgindu-1 la raspundere pe Tudor. Càci ea ne apare, in acest caz, ca luptàtoare consecventà pentru idealul eliberàrii de sub turci, pe care Vladimirescu 1-a pàràsit, càlcindu-fi « legàmintul ». Nu aveau conducàtorii Eteriei datoria sà inlàture pe ofiterul ce dezmembra mifcarea?
    Aici ne duce inevitabil teza cà ac^iunea lui Tudor se subsumeazà Eteriei, pinà in momentul cind dezavuarea tarului 1-a determinat pe Vladimirescu sà-fi Bchimbe atitudinea. De fapt, in aceastà explicatie, posibilitatea este luatà drept realitate. Fuziunea intre ràscoala din Tara Romineascà fi Eterie n-a fost nici un moment realà, ci era numai posibilà, in imprejuràri anumite, care nu s-au creat. Nu poate fi vorba de desjacerea lui Vladimirescu din Eterie, cind mifcarea lui se nàscuse dintr-o alta contradictie principalà. Prin dezavuarea tarului, caracterul ràscoalei nu s-a schimbat, ci s-a micforat doar posibilitatea transformàrii ei in luptà antiotornanà directà, precum fi aceea a unirii cu Eteria.
    Datoria lui Vladimirescu era sà-fi consolideze puterea fi sà salveze |ara de pràpàdul ocupajiei turcefti. Insà càpeteniile eteriste, nepàsàtoare la situala tàrii, puseserà stàpinire pe o parte din teritoriul ei, jefuiau popula^ia^ subminau autoritatea lui Tudor fi ii cereau acestuia sà impàrtàfeascà inevi-tabila lor infringere. Iatà fragmente dintr-o scrisoare, plinà de vibrant patrio-tism, trimisà de Tudor, prin intermediul divanului, lui Ipsilanti, la Tirgovifte:
    Dupà ce aratà cà eteriftii « se intàresc pe pàmintul patriei noastre », defi promisiunea lor era « cà doar vor trece », Tudor ii invinuiefte pentru cà cer « ceea ce e cu neputintà de la un popor prea sàrac, neauzind strigàtele sàracilor asupriti fàrà milà, intr-un cuvint fac ce vor din tara aceasta, care i-a primit cu bunàtate ». « Opriti neomenia oamenilor dvs., — continuà Tudor — milostivifi-và de un popor nevinovat, ticàlos fi asuprit pe nedrept, fatà de care. . . datorati multà recunoftintà, cinstire fi ingrijire. Destàinuiti-ne in rnod sincer timpul cit ve^i mai ràmine aici; làmuri^i-ne scrisoarea impàràteascà, de nein^eles pentru noi (este vorba de scrisoarea de dezavuare a tarului), care circulà, càci aveti datoria sà risipiti norul des, care acopere ochii noftri ; recbe-mati pe ispravnicii numidi de dvs. ca sà vedem incotro mergem fi sà putem face fatà greutàtilor noastre nemaipomenite ». « Excelenta voastrà sà creadà cà sintem in cea mai mare incurcàturà, ràzboiti din toate pàrtile, amenintati, supàrati, pierzind toate nàdejdile noastre. Singura cale de mìntuire care ne-a mai ramas este sà ne dàm seama limpede cit de groaznicà este situatia fi sà ne ingrijim ca patria noastrà sà nu ajungà pradà fi a celor care sint infuriaci impotriva noastrà » 2.
     1	Aricescu, Acte justificative..., p. 192. Doc. rase. 1821, III, p. 228.
     2	Doc. rase. 1821, II, p. 73-74.
270