fastul liturghiei si strâlucirea icoanelor, ca si solemnitatea necesarà ìmplinirii oricârui oficiu, a ramas sâ se realizeze numai prin arta cuvîntului rostit. De aceea, a trebuit sâ se creeze, ca fenomen specific ereziei, literatura laica a sârbâ-torilor, a cârei formâ reprezentativâ si desigur primordialâ a fost fi este ceea ce se numeste « colindul laic », creale epicà populará proprie la origini tuturor sârbâtorilor populare fi nicidecum numai Cràciunului.
     Aceastà literatura specifica s-a dezvoltat paralel cu evolutiile interne ale conceptiilor bogomilice, astfel ca fórmele actúale ale colindului laic bulgar ori romìnese corespund prototipurilor originale tot atìt cìt practicile bogomilismului popular din sec. XV coincideau cu doctrina religioasâ combâtutâ în sec. X de prezbiterul Cozma.
    De aceea, pentru a se putea interpreta just productiunile literare scrise fi orale ale bogomilismului, trebuie sâ se $inâ seama cà acesta nu a reprezentat un fenomen static, dogmatic, asemeni ortodoxiei feudale, ci o fortâ ìn continuà mifcare fi evolute. Pentru a exemplifica, amintim cà erezia a trecut de la predica ascetismului, fapt confirmât de indicabile prezbiterului Cozma, la practici orgiastiee, afa cum afirmà pentru începutul sec. XII Sinodicul tarului Borii. Este evident câ cea dintìi manifestare a acestor practici au fost praznicele rituale, care au caracterizat întotdeuna viata celor ce acceptaserà acest cult. Dezvol-tarea praznicelor a favorizat laicizarea formelor rituale ale cultului bogomilic, pe de o parte, iar pe de alta eflorescen^a lor poeticâ, fixînd tinuta artisticà a colindului laic, cìntec epic specific tuturor sârbâtorilor bogomilice fi apoi populare.
    Oriunde s-a dezvoltat dualismul maniheic, la paulicienii Asiei Mici, la bulgari, la catarii italieni sau la albigenzii provensali, el a ìnsotit ìntotdeauna efervescenta soeialâ a luptei împotriva feudalitâtii cu creatia literarà ca arma de sustinere a acestei lupte.
     Alàturi de activitatea sectei ìn domeniul literar-oral s-a impus încâ de tim-puriu fi necesitatea traducerii, vehiculàrii fi prelucràrii apocrifelor si, ìn cazurile in care aceste activitàti nu erau suficiente, elaborarea unor scrieri noi. Aceastâ ultimà activitate a decurs din faptul cà secta bulgarâ a trebuit, cu vremea, sâ furnizeze adeptilor ei de pe alte teritorii (Italia, Franta) o literaturà destinatà prozelitismului in alte medii decìt cel bulgar. Cronicarul francez Alberic de la mînâstirea Trois Fontaines din Champagne, care a scris în sec. XIII, ne oferà in acest sens importante màrturii pentru precizarea rolului propagandiftilor bulgari in difuzarea ideologici bogomilice pe teritoriul francez1. Astàzi nu mai este nici o îndoialâ câ atìt catarii italieni, cìt fi albigenzii fraucezi sìnt ramificaci occidentale ale bogomililor bulgari. Or, este semnificativ câ, în vreme ce nu s-a pàstrat nici un text slav al principalei càrti bogomilice, afa numita «TaìiHaTa KHHra », s-au pâstrat în schimb în doua versiuni latine, una din Italia, alta gâsitâ in arhivele de la Carcasonne.
     Problema circulatiei apocrifelor fi partea ce revine bogomilismului ìn acest fenomen a fost mult discutatà fi disputatá de pe pozitii extreme 2. Nu ne putem opri in mod special asupra ei, dar vom încerca sâ sugerâm cìteva puñete de piecare pentru o reexaminare ìntr-un spirit constructiv.
     1	Monumenti historiae Germaniae, scriptores, vol. XXIII, Hanovra, 1874.
     2	Vezi N. C a r t o j a n, Càr(ile populare in literatura romineascâ, Bucuresti, 1929, p. 43—48, si mai ales E. Turdeanu, Apocryphes bogomiles et apocryphes pseudo-bogomiles, unde se face istoricul discutei.
24