eroul e numit « Sekula Draculovici »; se poate presupune cà e vorba de un tip contaminat al celor doi participant! la lupta de la Varna — banul slavon — Sekula si fini lui Vlad III, Dracula, viitorul VIad IV TePe? 1. Unele legende despre Dracula, ìn care el aparea ìn rol de vampir, au stat, probabil, la baza roinanului « Dracula » de B. Stoker, popular în apus (çi ecranizat de multe ori) 2.
     Povestirile despre Vlad Jepes,. care s-au râspîndit repede in creatia populara orala, au stat asadar la baza operelor scrise din secolul XV. Una din aceste scrieri este si povestirea rusa despre Dracula. Am mentionat mai sus câ I. Bogdan si alti cercetâtori au legat, scrierea acestei povestiri de ambasada rusà in Ungaria çi Moldova. Impotriva pârerii cà povestirea, in aspectul ei actual, a fost legata de aceastà ambasada, nu obiecteazâ nici P. P. Panaitescu. El presupune, totusi, cà izvorul textului rus a fost nu povestirea orala, ci o opera scrisà de un romin transilvânean în limba ìmdio-bulgarà.
     Teoretic, în aceastâ presupunere nu este, desigur, nimic imposibil. Dar este oare, totusi, necesarà o verigà intermediará ìntre folclorul romìn si povestirea rusa? Informala de care dà dovadà autorul in probleme de istorie romì-neascâ si maghiarâ (mijlocul sec. XV) nu ni se pare deloc exceptionalà si nevero-similà: ambasadorul rus, care a câlâtorit pe la curtile Moldovei si Ungariei, putea, desigur, sa adune, alàturi de anecdotele despre Vlad Tepes si màrturii pe deplin sigure despre râzboaiele lui cu turcii si desppe luptele cu boierii (asa cum si autorii germani, care au consemnat anecdote analoage, le-au combinat cu ÿtiri exacte, de cronica). Cu proprii sài ochi, autorul povestirii, desigur, a vàzut foarte putine: ca martor ocular el apare numai o singurâ data — cînd se vorbeste despre copiii lui Dracula, refugiati în Ungaria. Spunînd câ el 1-a vâzut pe fiul lui Dracula « TyT »ce Ha EyflHHy », autorul nu a vrut sâ spunâ (împotriva pârerii lui P. P. Panaitescu), câ el serie povestirea « aici », în Buda. latâ textul complet al acestui loc din povestire: « HopcA JK« «CTpoy (sotia lui Dracula — I.S.L.) cto» ksmt h co	cwhaui, kk 0\prcpcKo\*i«
3fA\AK> H<\ liC^-AHII K. 6AHH'K IlpH KpaAfK-k CMN-fc JKHKIT, A r\,P^‘rlH ,:h,A °V Gdpd-AHHCKOrO RhCKOIIA H IlpH HdC oyAtflf, A TpIT/ftl’«, CkltlA CTapkllIIIArO AlHpHAd TOl'T /Kí lia BoyAHHO\' kha^X'-'Aî» 3. E vorba, dupâ cum se vede, nu de locul unde a fost scrisâ povestirea; autorul spune, simplu, câ el 1-a vâzut pe cel de-al treilea fiu al lui Tepes, «tot în Buda», ca si pe ceilal^i doi frati ai sâi.
      1	V. B o g i 5 i c, Hapodue njec.ue uj cmapujux iiajauuie npuMopCKiix 3anuca, Kitnra npBa (II OTae.Tb5Hje TjiacHHKa epnCKor yneHor apyuiTBa, kh. X), Belgrad, 1878, nr. 18 — 21. Comp. K. V i s k o v a t i i, O « CeKyjte UpaKyjoeime <Upaey.iomme) » wiocjtaeHHCKUx HapoÓHbix necen, in « Slavia » roí. XIV, seá. 1—2, Praga, 1935 —1936, p. 160—163.
     2	B. Stoker, Dracuta, Westminster, 1904. Prelucrarea turceascà a romanului lui B. Stoker a fost analizatà in articolili lui F. B r i n z e u, Vlad íEmpaleur dans la lit-térature turque, in « Bevista istoricá rominá » 1946, voi. XVI, fase. I, p. 68 — 71. Expunerea lui Brìnzeu nu lasà indoieli in ce prívente identitatea romanului ture cu romanul lui Stoker. Necunoscind cartea lui Stoker, Brinzeu a fost surprins de elementele europene din romanul ture, si de coincidenfele lui cu filmili american « Draeula », care a rulat la Istambul in 1945. El a presupus, just, existenja unui « izvor común » pentru film si romanul ture, dar a bánuit cá acest izvor a fost un román germano-maghiar (op. cit., p. 69 — 70) « Izvorul común » al romanului ture si al filmelor anglo-americane, a fost, desigur, romanul lui Stoker, pe care 1-au ecranizat cinea§ti¡.
     3	P. P. Panaitescu traduce acest pasaj astfel: « Craiul a luat pe sora lui si cu cei doi fii in Tara Ungureascà, la Buda: unul tráieste pe lingà fiul craiului, iar celàlalt a fost la epi-scopul de Oradea si a murit in vremea mea. lar al treilea fiu, mai in virstà, Mihail, 1-am vàzut aici la Buda » (cf. Cronicile slavo-ronúne . . ., p. 213).
12