CRITICA çi bibliografie
527
    I. A. Kozevnikov constata ìn cronicile teatrale ale lui Eminescu uimi-toare coincidente si afinitati cu romanticul Victor Hugo. Studiind variantele sonetului Maria Tudor (influençât vâdit de drama lui V. Hugo) çi ale poe-ziilor Ondina, Eco, ç.a., autorul demonstreaza modul in care poetul, continuìnd sa ramina romantic, renunta treptat la recuzita retorica çi abstractâ a roman-tismului din tinere^e, la aglomerarea de epitete, comparaci çi antiteze, con-struind un sistem armonios de imagini in poeziile de dragoste (de ex. Floare albastra).
    Chiar çi dupa plecarea la Bucureçti ìn noembrie 1877 çi ìnceperea activi-tà£ii sale in redactia ziarului Timpul (cap. V), Eminescu-publicist continui sa ramina romantic. Poetul reflecta in chip contradictoriu necesitatea pro-gresului (vâdind in acelaçi timp o conservatoare teamâ de progres, criticà racilele burgheziei pretins liberale, exprima durerea çi minia tàranimii exploatate). Din acest punct de vedere, pozitia lui Eminescu se apropie, dupa pârerea auto-rului, de a lui Lev Tolstoi, asa cum a fost analizatà in cunoscutele articole consacrate romancierului de V. I. Lenin. De la opozi^ia unor abstractiuni romantice, poetul a évoluât spre oglindirea concreti a contradictiilor epocii, fiind cu sufletul alaturi de cei impilaci, vazìnd „ràul“, dar nefiind incà in masura sa-i opuna „binele“, sa formuleze un ideal social. Poetul este superior publicistului, conferind aprecierii unor fapte cotidiene semnificatia de verdict al epocii. Atentia constanta a poetului catre problematica socialà este ilustratâ prin analiza variantelor Sur orile çi Ta twam asi (1871 — 1879), etape necesare, dupa pârerea autorului, spre crearea poeziei Viata (1879), care reprezintâ „un punct de cotiturà“ in creala eminesciana, punìnd pentru prima oarà „problema socialâ“ într-o formâ degajatà de valul nebulos al coliziunilor romantice çi al filosofici cosmogonice. Ea pregàteste apari^ia Scrisorilor, „apogeul poeziei cetà^enesti“ a lui Eminescu (cap. VI). Caracterul unitar al ciclului este sugerat plastic printr-o schemà geometrica, heliocentricà, al càrei nucleu il constituie Scrisoarea a Ilì-a, care, la rìndul sau, are in centrai ei compozitional luminoasa, romantica epistolâ-cintec, cu motive folclorice, trimisa de fiul dom-nitorului, de pe cîmpul de luptâ.
    Poetul râmîne romantic atit in afirmarea cu patos cetàtenesc a ideilor echitàtii sociale, cit si in intuirea genialâ, intr-o viziune satiricâ, a prâbuçirii rinduielilor burgheze.
    Tâlmâcitor al Luceafârului çi Glossei în limba rusà, Kozevnikov anali-zeazâ aceste douà capodopere eminesciene in capitolul al Vll-lea al lucràrii sale. Autorul mentioneazà ideea „foarte fecunda“ exprimata in cartea lui Matei Càlinescu — Titanul si geniul in poezia lui Eminescu (Bucureçti, E.P.L.,
1964), câ in genialul sàu poem Eminescu dezvoltâ motivul alienàrii, carac-teristic poetilor romantici in generai, dar respinge tentativa de a càuta in poem problematica „titanilor“, a râzvrâtirii romantice ìmpotriva Demiur-gului (ca in poemele lui Byron, Lermontov, Hugo). Apreciind Glossa ca o meditale, un monolog interior, autorul îi defineçte o temâ identicà cu a Luceafârului : necesitatea înstrâinârii poetului de societate, necesitatea libertàri interioare in vederea creatiei. Alienarea nu este pentru poet o atitudine de stoicism impasibil, ci dimpotrivâ, de pasionatâ câutare a adevârului, aça cum va rezulta si din poezia Criticilor mei (1883).