526
CRITICA §1 BIBLIOGRAFIE
in zori dateazà din perioada inceputurilor literare ale lui M. Eminescu, cìnd sentimentul patriotic „integrai“ evolua spre diferen^iere socialà, cind tema Tomanticà era dominata de speranza fi numai sporadic apare motivul tragic, legat de conftiin^a neputin|ei sale ca prooroc (in Junii corupti) fi de sentimentul iubirii neìmpàrtàfite (Amorul unei marmure, Venere si Madonà). Ideali-zarea trecutului, a precursorilor literari, in opozitie cu epigonismul contem-poranilor (Epigonii) este o tràsàturà comunà multor romantici, insà carac-teristic lui Eminescu este faptul cà el se adreseazà generatici revolu^ionare pasoptiste, asa cum de altfel va face fi in povestirea romantica Geniu pustiu. Cu analiza acestei opere se incheie prima etapà a creatici eminesciene fi al doilea capitol al carpii.
    Urmàtorul capitol se ocupà de anii petrecu^i de poet la Viena fi Berlin, de creala sa literarà in aceastà perioada (Memento mori, tabloul dramatic Andrei Muresanu, poemele Inger fi demon, Impàrat si proletar). Subliniind influenza lui Schopenhauer asupra conceptiei lui Eminescu, autorul discerne in acelafi timp tràsàturi deosebitoare esentale intre filozoful german fi poetul romàn. Dacà sistemul schopenhauerian tindea sa reducà arta la estetism pur, Eminescu a fost adversarul „artei pure“. Stàpinit de pasiuni vii, personale fi cetàtenefti, el a ràmas ìntotdeauna un luptàtor.
    Kozevnikov combate tendinea de a se aborda creala romantica cu unitàrie de màsurà ale realismului, procedeu care poate duce uneori la concluzii teoretice contradictorii. (p. Ili, nota 7, p. 112, nota 8 s.a.).
    Analizìnd poemul Impàrat si proletar, autorul susine cà „pina in prezent nimeni ìnca nu a privit acest poeni ca un tot unitar fi ca o alegorie romanticà“. Lucrul acesta nu 1-a fàcut nici el insufi, in prefata volumului M. Eminescu, —Stichi (Moscova, 1958). Scindìndu-se poemul in pàr^i separate, s-a ajuns la concluzia cà Eminescu ,,1-a ìnceput cu o chemare la luptà fi 1-a incheiat cu apelul de a renun^a la luptà“.
    Kozevnikov revine asupra acestei opinii, pe care a avut-o fi el atunci cind a atribuit monologul pesimist din tabloul final impàratului fi ìncearcà sà demonstreze cà sentinta Càci vis al mortii eterne e viata lumii intregi constituie ,,o negare filosoficà a puterii supreme“, rostità nu de impàrat, ci de mase, („a popoarelor ecouri, par glasuri ce imbracà o lume de amar“).
    Afadar, conchide autorul, nu se poate afirma cà in acest poem Eminescu evolueazà de la o pozitie „aproape revolu^ionarà“, la una „aproape reac^io-narà“ (afa cum s-ar putea deduce si din analiza fàcutà de R. M. Portnoj in Istoria literaturii moldovenesti).
    Capitolul al IV-lea al lucràrii analizeazà creala eminescianà dupà intoar-cerea poetului din stràinàtate la Iafi (1874—1877). In poeziile din aceastà perioadà „imaginile romantice capàtà un colorit national fi concret“ (Melan-colie, poeziile inspirate din creala popularà : Càlin, Fàt-jrumos din tei, s.a.). Ìn acelafi timp, confruntarea cu realitàtile crude ale societàri burgheze „liberale“ genereazà vehemente accente satirice (de ex. in : Antropomorfism, planul co-mediei satirice Gogu-tatii, pamfletul Umbra lui Istrate Dabija Voevod f.a.).
    Lectiile aspre ale vietii il determina pe poet sà se despartà cu un suris amar fi trist de poezia sa din tinerete, de idealismul fi romantismul juvenil. Dar nu de romantism ìn generai.