100
VICTOR VASCENCO
primul caz, si a abrevierii sl.v. ín cel de-al doilea : ,,v. si. izgoniti sç... “ (Al. Rosetti [24; 307]), dar ,,sl. v. smolëne (-Ijane), nume de trib...“ din secolul al IX-lea (I. Pátrut [22; 25]), de$i, judecínd dupa exemplele citate, delimitarea nu este trançantâ, cel pu^m ín cazul de fata.
     De pe la sfírsitul anilor '50 ambele sintagme încep sa fie folosite si prin intervertirea elementelor componente, adicâ prin postpunerea lui veche. Astfel, termenul slava veche ne întîmpinâ (in ordinea cronologica a materialului consultât) la Damian P. Bogdan : „episcopul Melhisedec $tefânescu... cunostea bine rusa §i slava veche (subi, n.)“ [4; 187]; la G. Mihâilâ [17; 473], cel mai consecvent în vehicularea acestei variante topice; la P. Olteanu [20; 9]1, care opereazâ însâ si cu alti termeni, sinonimi ; E. Petrovici [23 ; 293], la care, în lucrârile din ultima perioadâ, varianta în discutie alterna eu limb a veche slavâ s.a. Dacâ în DM, éditât în 1958, se întîlneste expresia clasica, veche slavâ [1 ; s.v. vechi], în DER, vol. IV, apârut în 1966, nu figureazâ decît formula inversa, slavâ veche [2; s.v.], amânunt semnificativ pentru o inovatie topicà care reuçeçte, într-un interval de timp destul de scurt, sa se impunâ atentiei lexicografilor. Sintagma începe sa fie utilizata, cu aceeaçi ordine a cuvintelor, çi în calitate de determinant pe lînga o serie de substantive : texte slave vechi (Damian P. Bogdan, în Rsl, III (1968), p. 287), inscripta slave vechi, cultura slavâ veche s.a. (G. Mihâilâ [18; 57]), substantiv slav vechi (Lucia Djamo-Diaco-nitâ [12 ; 94]). De fapt, eu totul izolat, aceastâ caracteristicâ poate fi semnalatâ încâ pe la sfîrsitul anilor '20 : una din lucrârile lui Ilie Bârbulescu, publicatâ în 1929, este intitulatâ „Individualitatea limbii romàne si elementele slave vechi“ (subi. n.).
    Denumirea limb a slavâ veche, la rîndul ei neologicâ sub raportul topicii, se întîlneste mai rar, cel putin în cercetârile de specialitate (o folosesc, de ex., I.C. Chi|imia [11 ; 300], G. Mihâilâ [18; 57] ç.a.). în schimb, în vorbirea de zi cu zi, oralâ sau scrisâ, a studen|ilor çi a cadrelor didactice care predau acest obiect, în planul de învâtâmînt si în prográmele analitice, într-un cuvînt în limbajul cotidian de specialitate, singura denumire folositâ azi este limba slavâ veche (sau slava veche, ceea ce, sub raportul asezârii cuvintelor, este ace-lasi lucru). Din punctul de vedere al normelor limbii romàne, în care ordinea cuvintelor este relativ libera, ambele posibilitâti topice (veche(a) slavâ, limba veche slavâ, pe de o parte, si slava veche, limba slavâ veche, pe de alta) sînt fireçti. Ce-i drept, locul atributului adjectival fatâ de substantivul determinai depinde, uneori, de sensul adjectivului respectiv (prepus, sârman înseamnâ 'biet' iar postpus, are o altâ valoare : 'sârac'), de succesiunea silabelor accentuate si neaccentuate (se evitâ pronuntarea succesivâ a douâ silabe accentuate), de lungimea determinatului si a determinantului (dacâ adjectivul e mai lung, se plaseazâ în urma substantivului : un om impresionabil) etc.2 în cazul sin-tagmelor terminologice în discutie trâsâturile amintite nu sînt relevante : sensul adjectivului vechi (în veche slavâ) sau slav (în limba veche slavâ) este
     1	în afara acestei lucràri, pe care am trecut-o în lista de izvoare, pentru atestarea terme-nului în discute, mai vezi fi : Pándele Olteanu, Postila de Neagovo în lumina Cazaniei I a diaco-nului Coresi (cca. 1564), în Rsl, XIII (1966), p. 125: Id., Contribu(ii la studiul literaturii omi-letice în vechìle literaturì bulgara si românâ, în Rsl, XIV (1967), p. 305.
2	Vezi, de ex., Gramatica limbii romane, vol. al II-lea, Bucuresti, 1963, p. 435 — 436.