494
TR. IONESCU-NIÇCOV
deserai asupra acestei explicatii care, excluzìnd orice calcul, ìi procura desigur çi o anumità satisfactie.
    Ìntr-o ìmprejurare, lipsita cu totul de orice semnificatie, are loe o noua convertire la cunoasterea limbii romàne, fapt cu atìt mai surprinzator cu cìt noul convertit nu auzise niciodata vorbindu-se románente. Întîmplarea e scurtâ, ìnsà elocventa pentru teza noastrà. Ìntr-o zi, pe la jumatatea anului 1915 1, Jarník primeste o scrisoare lunga de 3 pagini, din care douascrise in limba romàna 2. Textul románese era scris atìt de corect, ìncìt Jarník a ramas „ìnmàrmurit. Cum se poate, serie el, ca la cîteva sute de pafi de lo-cuinta mea sa se iveascá afa de nàpraznic un mare adept al limbii romàne, pìnà acum necunoscut mie fi care i-a fost ìndemnul care-1 fâcu de s-a hotàrìt ìn felul acesta?“ 3 se ìntrebà Jarník.
     Semnatarul scrisorii era preotul Josef Spachta, parohul bisericii Sf. Treime din Praga. în ce ìmprejurare s-a sirntit atras preotul Spachta de farmecul limbii romàne? Cum spuneam mai sus, împrejurarea e absolut obifnuitâ, ìnsà merita sa fie cunoscutâ. Fiind bolnav de piept, preotul ceh folosea un preparai numit „Emulsia lui Scott“, al càrei mod de ìntrebuintare era redactat in cîteva limbi stràine, ìntre care fi ìn limba romàna. Încercînd sa descifreze textul románese, Spachta a fost plàcut surprins de lexicul acestei limbi, — cu-vinte de origina latina, amestecate cu unele de provenienza slava fi aitele cu totul necunoscute 4. Atunci s-a trezit ìn el, pe neafteptate, dorinta nestà-vilità de a invàda românefte. Afadar, i-a „càzut fi lui cu tronc la mima“ limba româneascâ, cum obifnuia sa spuna Jarník.
    însâ, primul râzboi mondial creiazâ, chiar de la început, situaci fi îm-prejurâri de alta natura, în care omul, scàpat de la întîlnirea eu moartea, solicita compasiunea semenilor sai. Prezenta rânitilor din râzboi în lazaretele din Praga, chiar în primele luni aie campaniei, a trezit, cum era fi firesc, o largâ actiune samariteanâ din partea publicului fi oficialitâtilor pragheze. Întrucît, capitala {ârilor cehe se aña la o mare distan^â în spatele frontului, multe instituai publice fi mànâstiri au fost transformate în spitale de râzboi. Mânâstirea Strahov, situatâ pe o colinâ, la data aceea la marginea Pragâi, de unde se desfâfoarâ o minunatâ privelifte înaintea ochilor, fi-a transformat sala de festivitâti într-un lazaret. Acolo, lîngâ cele o sutâ de paturi, destinate rânitilor din râzboi, superiorul mânâstirii, abatele Metodiu Zavoral, s-a aflat, pentru prima oarâ, fatâ în fata cu nifte oameni râniti fi bolnavi, care nu cunofteau alta limbâ decît graiul lor matern. Momentul trebuie sâ fi fost profund de înduiofâtor. Ce s-a întîmplat atunci în sufletul acestui prélat, de o rarâ culturâ ecleziasticâ fi filozoficâ fi înzestrat cu profunde sen-timente de dragoste umanâ, e greu de spus. Fapt e câ, ascultînd cum rânitii romàni glâsuiau întrei ei, Zavoral a avut atunci o adevâratâ revelare, — des-coperise frumusetile graiului nostru popular. Din clipa aceea, n-a mai avut astîmpâr pînâ ce n-a pâtruns adîne în tainele limbii romàne. De la abatele
      1	Scrisoarea lui Josef Spachta càtre Jarník din 25 iunie 1915. (Col. pers.).
      2	Vezi scrisoarea lui Spachta din 1915 25. VI. (Anexa Nr. 1).
      3	Cf. Cum învâfâm cîteodatâ limbi stràine, l.c.
      4	Ibidem,