LIMBA SLAVONÀ DIN LITUANIA
213
al XVI-lea si duce, in mod inevitabil, la formarea unei limbi hibride, alcàtuità din demente lituano-ruse fi polone 1. Invadati de polonisme, limba literarà fi de stat a Lituaniei ifi pierde tràsàturile caracteristice fi cedeazà locul polonei.
V.
     Din cele spuse in paginile precedente a reiefit cà slavona din Lituania era o limbà scrisà, de cultura, de cancelarie fi bisericeascà, pe care másele n-o Jntelegeau fi, deci, n-o foloseau 2. Afadar, situala este identici cu cea de la noi3. Ca fi in Marele Cnezat Lituanian, introducerea slavonei ca limbà a can-celariei, cultului fi culturii in Moldova, Jara Romàneascà fi Transilvania a fost determinata de rela{iile economice, politice fi culturale cu lumea bizan-tino-slavà 4.
     In secolul al XVI-lea, Vilna constituie principalul centru cultural in care iau nasiere nórmele slavonei, cu influenti asupra ìntregii arii greco-sla-vone 5.
      1	Unele cuvinte considerate de origine poloni pot proveni din ucraineani sau bielorusi Cf. J. Stankiewicz, loc. cit.', V.M. Taman' ,op. cit., p. 197 — 198.
       2	ìn documentele juridice, juràmìntul fàranilor lituanieni, martori la procese, este reprodus litvanico sermone. Cf. I.I. Sprogis, Litovskij jazyk v pamjatnikach juriditeskoj pis’mennosti, „Izves-tija Imperatorskoj Akademii Nauk“, 1896, aprilie, voi. IV, nr. 4, p. 415 — 450. Cazuri de folosire a limbii lituaniene in literatura juridicà, scrisi in Prusia, sint cunoscute mai demult. Eie au fost semnalate de F. Nesselmann, G. Benfey, A. Bezzenberger fi G. Weber. ìn Lituania, slavona era, totufi, folositi de anumite pituri sociale fi ca limbi vorbiti. ìn privila Jàrilor Romàne, lucrul acesta pare a fi fost demonstrat de P.P. Panaitescu. Astfel, autorul serie (op. cit. p. 18): „slavona in veacurile precedente era o limbà vorbiti de cirturari, de membrii clasei stipinitoare, ai clerului, oamenilor de la curte, ai patriciatului orifenesc, alàturi de limba lor maternà". Era ìnsà un amestec al slavonei cu elemente ale limbilor slave vii. ìn continuare, P.P. Panaitescu menfioneazà (p. 18) : „Avem dovezi directe càin secolele al XV-lea — al XVII-lea domnii fi boierii vorbeau slavonefte, alàturi de limba lor materni, romàna". Iar mai departe (p. 27): „in orafe, un numir de oameni bogafi, In special negustorii, erau nevoiti si invece slavonefte, pentru a face fati legiturilor cu autoritàrie domnefti, iar la sate preofi fi scribi ftiau slavona, pe care o foloseau in liturghie fi in alcituirea actelor publice“. Cit privefte afirmarea limbii lituaniene in scris (din secolul al XVI-lea), procesul a fost asemànàtor cu cel din fàrile Romàne. Cf. fi P.P. Panaitescu, op. cit., p. 8 : „ìnlocuirea limbilor moarte, oficiale, cu limbile populare, s-a produs in literatura fi in cancelaria tuturor tàrilor din perioada feudalà, intr-un anumit moment din dezvoltarea lor istoricà, in strinsà legàturà cu formarea fi crefterea relafiilor de schimb, interne fi externe". Cf. fi G. Mihàilà, Contribuii la studiul calculului lingvistic (Pe baza textelor bilingve slavo-romàne din sec. al XVI-lea), SCL, XVIII, 1967, nr. 5, p. 530.
       3	Cf. P.P. Panaitescu, op. cit., p. 6 : „Limba slavonà la romàni, in toate cele trei {ir‘ romà-nefti a fost o limbà" literarà fi de cancelarie a pàturii stàpinitoare feudale (boierii) fi prefeudale (cnezii)“. Cf. fi p. 14 : „Dupà disparita, adici asimilarea slavilor dacici, din veacul al XlII-lea pini ìn al XVII-lea, limba literari slavà (cu infiltraci reìnnoite ale limbilor slave vii, cit fi a celei romàne) a rimas ca o tradire, ca o limbi sacri fi de clasà, a bisericii fi a clasei stipinitoare romànefti, care ca limbi materni folosea tnsi romàna.
      Limba slavonà a fost deci la romàni o limbà de culturà menità si distingi pe stàpìnitori de stàpìmti, sà formeze un zàgaz ìntre cultura celor dintìi fi lipsa de culturà a celor din urmà, in acest fel, slavona a jucat la romàni acelafi rol social ca latina in tarile catolice".
      4	Vezi Al. Rosetti, B. Cazacu, Istoria limbii romìne ¡iterare, voi. I. De la origini pini la inceputul secolului al XlX-lea, Bucurefti, 1961, p. 41.
       5	Cf. N.I. Tolstoi, op. cit., p. 244.