408
CORNELIU BARBORICÀ
vol. Nox et solitudo) fi poeziile lui M. Eminescu A dio, Pe aceeasi ulicioarà si Pe lingà piopii farà sot existà mari asemànàri in ceea ce priveste motivele, iraaginile si structura metrica. Cele mai vizibile corespondente ni le sugereazà confruntarea dintre poezia Dupà fereastre si Pe aceeasi ulicioarà (tradusà de Krasko) ; fi intr-una ca fi in cealaltà, poetul zàbovefte sub ferestrele femeii adorate cu sentimentul amar al unei vechi iubiri neimpàrtàfite fi neìmplinite. Eminescu ìfi exprimà dezamàgirea intr-un rechizitoriu cu accente de miso-ginism, Krasko constata cu triste^e o despàrtire pe care inaintarea nemiloasà fi supàràtoare a timpului a pecetluit-o.
     Eminescu, romantic, e dezvàluit, desfàfurat, volubil, acuzator fi morali-zator; in poezia Pe aceeasi ulicioarà (ca fi in Adio, Pe Unga piopii fàrà sot) poetul insufi ne ìnfàtiseazà drama sa erotica :
                                     Altul este al tàu suflet,
                                    Alfii ochii tài acum,
                                 Numai eu ràmas acclami,
                                 Bat mereu acelasi drum.
     Krasko e liniftit, impàcat cu destinul fi invàluit in Dupà ferestre. Simuleazà o obiectivare in maniera simbolista : „cineva" sta in umbra gardului fi ascultà, searà de searà, un cintec ce ràsunà din casa iubitei sale si cerfefte „ceva“, implora „ceva“. Primele trei strofe, compuse in aceastà tonalitate vaga, evoca retrospectiv vremea pasiunii incandescente care a trecut. Abia in ultima strofa poetul ni se dezvàluie, clarificà fi caracterul retrospectiv al strofelor precedente ; el este acela care implora dragostea sfios, din umbra, dar timpul a trecut, dorinole nu s-au ìmplinit fi obrazul fraged, de altàdatà, s-a ofilit. Krasko se obiectiveazà fi numai in strofa finalà dezvàluie identitatea dintre persona] fi poet, readucind poezia din planul obiectiv in cel subiectiv. Este o tehnicà specifica a compozitiei in lirica lui Krasko: poetul are aerul de a compune o istorioarà, un pastel, pentru ca in final sà pàràseascà descriptivis-mul si printr-o ràsucire bruscà sà plaseze totul in climatul liricului subiectiv pur (E tirziu, Se ìntunecà, E ora sase). In aceasta rezidà una din sursele carac-terului „dramatic“ al textului kraskian, despre care vorbea fi poetul Poeziei Pe lingà piopii fàrà sot ii corespunde la Krasko Luna palidà. Poezia lui Krasko incepe printr-o descriere a cadrului nocturn cu lunà, dupà care, in strofa a doua poetul se ìnfàtifeaszà pe sine stind in umbra lungà a unui plop de unde vede bàtrìna casà a iubitei sale drapatà de coroanele copacilor. Pàràsit de iubità, poetul se decide sà nu-si mai ìntoarcà niciodatà privirile spre casa ei, sà nu se mai apropie de pragul ei, la Krasko (Nu voi mai privi), ca fi la Eminescu (Adio). Altfel, ambele poezii sìnt foarte asemànàtoare cu poezia lui Byron De-acuma n-om mai colinda.
     In 1906 a apàrut in publicatia Letopis Ziveny poezia lui I. Krasko Jehova, una dintre poeziile cele mai nihilist e care s-au scris vreodatà. Adresindu-se lui Iehova autorul, altfel un poet liric domol, cìntìnd „in surdinà", invocà pu-terea destructivà a fiintei supreme pentru ca sà pedepseascà natiunea sa cu-prinsà de o amortire letargicà fi pìndità de primejdia aproape iminentà a disparitici. Debordare de blesteme fi ocàri, poezia Jehova este expresia unei
     1 M. Gàfrik, Zmrdka sa, stmieva sa..., ed. cit., p. 7.