94
VICTOR VASCENCO
servit ca mijloc de comunicare), dar a exercitat o puternicâ influença asupra limbilor literare contemporane ale popoarelor slave1 si asupra limbii romàne 2.
    Câ nu sîntem pusi în prezenta a doua limbi diferite, în ciuda dicotomici metalingvistice paleoslava — slavonâ (fàrà a mai aminti aici de numeroasele sinonime pentru fiecare din acesti termeni), ne arata, între altele, çi urmâtoarea analogie. „Generalizarea limbii comune grecesti (koxviî) a însemnat un sait în ce priveçte unificarea limbii, dar nu a adus [subi, n.] schimbâri esentale în structura dialectului atenian, luat ca bazâ pentru unificare“ 3. Generalizarea paleoslavei, celei mai vechi limbi scrise „comune“ ariei de cultura din estui si sud-estul Europei medievale, a însemnat un progrès evident în ce priveste unificarea posibilitâtlor de comunicare pe baza uneia çi aceleiaçi limbi oficiale, dar nu a adus schimbâri esentale în structura dialectului bul-garo-macedonean din jurul Salonicului, pe care frati Constantin (Chirii) si Metodiu 1-au folosit drept bazâ pentru limba traducerilor liturgice din greacâ. Structura fonomorfologicâ a acestui idiom s-a pâstrat în esenta aceeasi, fârâ schimbâri importante, cu tot caracterul aloglot al sintaxei çi al frazeologiei, eu toate modificârile, în ansamblu neînsemnate, pe care paleoslava le-a cunoscut datoritâ coloraturilor locale de mai tîrziu.
    §i totusi, din punct de vedere strict lingvistic, era necesar sâ se faeâ o distincte în ceea ce priveste fazele sau perioadele de evolutie a acestei limbi, care, în ciuda unitâti sale, se adapteazâ treptat (mai aies începînd din se-colul al XI-lea, cînd diferentele dialectale interslave se accentueazâ tot mai mult pentru a da nastere, mai tîrziu, unor limbi distincte) particularitâtlor de rostire, proprii idiomurilor slave vorbite în diferite regiuni. Apar astfel unele deosebiri în ortografie, vocabular çi chiar sub raportul normelor gra-maticale4, care, în totalitatea lor, constituie specificul cutârei sau cutârei redactii (rusesti, mediobulgare etc.). Cu alte cuvinte, suferind unele modificâri, adaptîndu-se, paleoslava ,,dâ nastere“, dupâ cum se exprimâ A. Vaillant, unei serii de slavone : „... on a eu un sla von morave, très ancien et tôt disparu, un slavon serbe, un slavon moyen-bulgare, et il subsiste chez les orthodoxes le slavon russe, le plus important de tous, et chez les catholiques le slavon croate“ 5.
     1	Vezi K. Gutschmidt, O roli cerkovnoslavjanskogo jazyka v formirovanii sovremennych bolgarskogo i serbskogo literaturnych jazykov, în „Voprosy jazykoznanija“, 1969, 6, p. 71 — 82. Se vorbeçte, uneori, chiar despre originea slavonà a limbii ruse literare, tezà sustinutâ de cunoscu-tul slavist B.O. Unbegaun (v., de ex., articolul sàu Le russe littéraire est-il d’origine russe}, în RES, XLIV (1965), p. 19-28).
      2	Al. Rosetti, loc. cit. ; vezi, în ultima vreme, G. Mihàilà, Kniznoslavjanskoe vlijanie na rumynskij literaturnyj jazyk (leksika), în Rsl, IX (1963), p. 23—41; Id., Principales étapes de l’histoire des études slaves en Roumanie et de leurs rapports avec les études slaves internationales, în Rsl, XVI (1968), p. 193-225 (cu o bogatà bibliografie).
3	Al. Graur, Studii de lingvisticâ generala. Variantâ noua, Bucureçti, 1960, p. 120 — 121.
     4	Vezi André Vaillant, Manuel du vieux slave, Paris, 1948 (ed. rusà : Rukovodstvo po staro-slavjanskomu jazyku, Moscova, 1952, p. 18).
5	André Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, Tome I, Lyon — Paris, 1950, p.20.