ECOURI EMINESCIENE LA I. KRASKO
403
Zdrenfuiti pe cer se-ntind Nori iji luna-n vài ascund, Umbrele tresar pe ijesuri, Lini$te-i ca in stràfund;
Ca atunci, tot ca atunci !...
... Luna dupà deal apune iji nu vii sà ìncheiem, tu ?i eu, Ce-aveam a spune.
    Asa dar, luna cu chip de mort, ca in Melancolie, se ridica deasupra virfurilor, iar goarna se aude in noapte fi sunetul ei se pierde tot mai departe si mai ìncet, ca in Peste virfuri. §i totusi deosebirea dintre cele douà moduri de a construí imaginea este destul de mare. Spre deosebire de Eminescu, la Krasko tabloul nocturn nu are viacitate, e stins, luna e muta fi pala, voalatá de zdrentele norilor. Or, la Eminescu norii se deschid fi lasà o poartà „prin care trece alba regina nopfii moartà“ (Melancolie), furnizind efecte puternice de contrast. Krasko este, ca simbolist, poetul noptilor in-tunecate (Noapte, Se intunecà, Cintec), al climatului ploios (Plouà, plouà, Ploaie rece), al peisajului ce];os plin de ciudate semne (In cimitir, Sonet), al pomirilor, gindurilor fi viziunilor obscure (Cintec, 0 aspetti), al peisajului diurn crepuscular (Balada).
    Apropierea generalizatoare dintre imaginea eminescianà „luna cea gal-benà“ fi tenta specifica a poeziei lui Krasko, pe care o face Josef Felix, se datorefte imprejuràrii cà Ivan Krasko a tradus din poezia lui M. Eminescu un anumit gen de versuri care convenea, probabil, propriei sale structuri sufletefti. Cu trei excep^ii (Pe aceeasi ulicioarà, De ce nu-mi vii fi Scri-soarea II), restul de fapte poezii traduse (Peste virfuri, De cite ori iubit-o, Departe sint de tine, Ori cite stele, O, mama, dulce mama!, Inger fi demon fi Impàrat si proletar) contin tablouri in semitonuri fi penumbre. Cadrul din Inger si demon si Impàrat fi proletar poate sa tenteze pe cunoscàtorul parcial al poeziei eminesciene la concluzii derutante. ín inger fi demon ìnsà „luminile ingàlbenite“ de amurg din domul gotic contrasteazà cu iradierile de alba lumina marmoreanà ale fetei de rege „alba ca zapada iernei, lucie ca apa lina“.
    In sfìrsit, la Eminescu luna este o obsesie, ea formeazà elementul obliga-toriu aproape al tuturor numeroaselor sale nocturne, dà dimensiune cosmicà si voluptatea peisajului, pe cind la Krasko luna nu apare decit in ci te va poezii fi nu pentru a spori splendoarea spectacolului natural, ci ca o intre-gire a acelui sentiment de triste^e tulbure din sufletul poetului. Luna este totdeauna anemiatà, sfioasà, rofie, trista, palidà :
                           Neràbdàtor eu a^teptam ! Se insera, reci vinturi se trezeau, ràsàrea pe-o geanà, speriatà, luna ?i-in ape, printre trestii, sfioasà tremura.
                                                   (Neràbdàtor — Tah nedoikave, in voi. VerSe)
                             cind luna iese ro^ie $i tristà
                                                   (Amurgul azi — Dnes zore, in voi. VerSe)
                                   Palidà luna incet apune
(Palidà luna — Hla, luna bledd, in voi. Nox et soliludo)
Observatii interesante la opera liricá a lui Eminescu fi Krasko a fácut Stanislav Smatlak, in Poézia Ivana Krasku (Poezia lui Ivan Krasko). Analizínd