16
MIHAI NOVICOV
    Dar cu condita sä nu fie desconsiderate o seamä de aspecte adiacente pe care tot operele lui Lenin ne ajutä sä le releväm.
    De bunä seamä corespondenja menzionata nu poate fi decit orientativä, e o ipotezä de lucru ce se cere a fi confirmatä prin date de istorie literarä. Cu alte cuvinte: o periodizare extraliterarä urmeazä sä fie transformatä ìntr-una literarä, cu care prilej e posibil ca únele granile sä se deplaseze intr-un sens sau altul.
    Sintern de pärere cä „perioadei nobiliare" ii corespunde — in mare — in dezvoltarea literaturii ruse predominarea romantismului. De altfel s-a mai observat cä romantismul cel mai „pur“ s-a afirmat in literatura rusä abia dupä 1825. Despre Jukovski se stie cä din multe puñete de vedere el n-a putut depä^i faza preromanticä sau sentimentalistä. lar cit ii priveste pe decembri^ti $i chiar pe Pu:;kin, la ei romantismul se conjuga cu pronunjate tendinee neoclasiciste, fapt semnalat íntre aitele si in alte literaturi est si sudest europene. Nu intimplätor scriitorul romantic rus cel mai reprezentativ a fost Lermontov.
    Dacä se porne^te de la ideea cä träsätura cea mai caracteristicä a romantismului ca mineare literarä e estetica dezamägirii si in consecinjä negarea vaiorii estetice a activitätii practice, odatä cu exaltarea unui ideal opus reali-tàjii, atunci se intelege de ce in Rusia toemai dupä 1825 aceastä mineare a luat amploare, dar $i de ce foarte curind ea a stirnit reaefii negative violente mai cu seamä din partea unor critici $i ideologi — Belinski (in ultima perioadä a activitätii) si Herzen.
    S-ar putea obiecta cä, dupä Lenin, Herzen apar|inea incä perioadei nobiliare a miseärii de eliberare, cä ea se incheie cu el, in timp ce Belinski era doar „premergätorul inläturärii definitive a nobililor de cätre raznocinti“ (XXV, 99—100). Dar toemai in aceastä imprejurare se relevä relativa necon-cordantä dintre miscarea de eliberare $i miscarea literarä. Lenin spune undeva cä una din conditile de consolidare a unei mi^eäri cu adevärat revolutionäre e depäsirea hotäritä a oricärui romantism politic, ìntelegindu-se prin acesta substituirea muncii practice, perseverente, citeodatä foarte putin specta-culoase cu declamatii räsunätoare si proclamäri de idealuri, dar rupte de realitate.
    Dupä cum se vede in Rusia din acest punct de vedere literatura a devan-sat politica si a doborit de pe piedestal romantismul cu mult ìnainte ca obiectivul politic corespunzätor sä fi fost limpezit de cätre Cernìsevski, care, dupä cunoscuta apreciere a lui Lenin, „n-a fost numai un socialist Utopist“, dar si „un democrat revolutionär care a stiut sä exercite influentä in spirit revolutionär asupra tuturor evenimentelor politice ale epocii sale“ (XX, 182).
    Din momentul in care problema revolutiei a fost coboritä din sfera unor idealuri inaccesibile si transformatä ìntr-o preocupare practicä, in planul conditionärilor extraliterare s-a creat ambianta prielnicä pentru dezvoltarea realismului critic, desi, dupä cum tot Lenin o observase „elementele critice sint proprii doctrinei lui L. Tolstoi, asa cum sint proprii multor sisteme uto-pice“. Dar in asta constä toemai una din contradictiile insolubile ale realismului critic. Caci nu trebuie sä uitäm observaba profundä a lui Marx cä