« Cel dintîi, dacà nu mâ însel, a §i fost expulzat din |arâ în anul 1872 §i nu înjeleg cum a putut reveni fàrâ autorizapunea Guvernului, cerutâ de articolul 179 din Codul Penal ».
    «Vin dar a va ruga, Domnule Ministru, sa binevoip a intima susnumiplor un ordin pozitiv de a pàràsi Romînia în termenul cel mai scurt ».
    « Aceastâ mâsurâ administrativa ar fi pe deplin justificatà, pentru cà este un act de înaltà administra jiune, motivât pe necesitàti si pe conventii internationale ».
    « Guvernul ar putea intenta o actiune pénala sus-zisilor ; cred însâ cà pentru motívele ce vep aprecia §i Domnia Voastrâ, este mai bine de a vâ pronun£a asupra màsurii ce va propun prin adresa de fajâ ». Semnat Kogâlnicean 27.
    Deci Kogâlniceanu în nota citatà recunoaste existent a acestei orga-nizapi, eu comitete în ^arâ, fapt care — dupa cum afirmase mai înainte lui Asîm — n-ar fi trebuit tolérât, deoarece, Constituya târii prevedea dreptul de asociere numai pentru romîni. Recunoçtea cà acestia organizeazà « bande » pentru a le trece peste Dunàre, cà ar trebui sa li se intenteze o aepune penalâ, câ prezen£a lui Karavelov, expulzat o data, însemna încâlcarea art. 179 din Codul Penal etc.
    Adicà, în concluzie, Kogâlniceanu invoca argumente pe baza cârora i se putea dovedi câ activitatea acestor bulgari nu încàlca numai o politicâ de neutralitate pe care guvernul §i-a impus-o din cauza unei situatii externe încor-date, ci încâlca însàsi Constituya si legile tárii, chiar într-o situatie normalà.
Si	cu toate acestea, Kogâlniceanu nu cere darea în judecatà, urmatâ de o condamnare sigurâ, ci doar expulzarea.
    Nu e locul sâ arâtâm aici cum s-a fâcut expulzarea lui Karavelov în 1872, cînd un comisar turc venise sâ-1 cearâ guvernului nostru pentru a fi judecat çi el o data eu Levski, ci ne oprim la urmârile acestei cereri de expulzare cerutâ de Kogâlniceanu în 1876.
    K. Jankov, tipârind în 1901 documéntele de care vorbeam, le înso^este de o introducere în care afirmâ câ le publicâ toemai pentru Câ aratà « în mod reliefat, care a fost în trecutul apropiat atitudinea guvernului romîn fatâ de actiunile bulgarilor ». Dupâ ce aminteste de atitudinea binevoitoare a guvernului romîn în timpul trecerii cetelor lui Totio, Panaiot Hitov si Hagi Dimitâr (1867 — 1868), Jankov serie referitor la expulzarea sa §i a lui Karavelov: «Aceasta nu s-a fâcut, dar cele doua persoane au fost încliise la prefectura poli£iei §i pe urmâ la închisoarea Vàcâresti cîteva zile, de unde au fost eliberate — fârâ nici un fel de alte urmâri. .. »
    în privin^a atitudinii lui Kogâlniceanu în general, iatâ ce serie acelasi Tankov: « într-adevâr, M. Kogâlniceanu, ministrul de externe, adresa la 20 aprilie 1876 o circulará câtre câpitanii de porturi, prin care le ordonâ sâ vegheze atent asupra strâinilor ce trec din sau în Turcia, prin órasele romînesti de la Dunâre, dar ca urmare a acestui ordin, vitejii din ceata lui Botev trec fârâ nici o piedicâ Dunârea avec armes et bagages. Cînd totul se terminase, Kogâlniceanu mustrâ printr-o altâ circulará pe câpitanii de la Dunâre, adreseazâ cîteva note patetice, relative la aceeasi întîmplare, câtre colegii sâi de la interne, finante si râzboi, si eu aceasta totul ia sfîrsit ». în general vorbind despre nótele lui Asîm pasa si áltele, Tankov recunoaste câ Kogâlniceanu a stiut sâ le râspundâ
27	K. Tankov, op. cil., p. 236; Documente privind istoria Romîniei . . , p. 172.
258