profundá din punct de vedere teoretic a pàrtilor de propozitie, dìnd si o scurtà schij.à istoricâ a dezvoltârii teoriei pàrtilor de propozitie !n lingvistica rusà.
      Domeniul propozitiilor care au numai o parte principals — ori subiect ori prédicat (oAiiocTaBHhie npeAJTOHtemiH) a fost cel mai controversat in gramatica rusà. In acest domeniu pàrerile sìnt impartite çi acum. Pozitiile lingvistilor se deosebesc mai aies în ceea ce priveste clasificarea acestui fel de propozitie §i determinarea naturii partii principale de propozifie. In multe privinte, sintaxa de care ne ocupàm explicà aceste proponiti! mai just decìt sintaxa Academiei de Çtiinfe a U.R.S.S.1. Spre deosebire de aceasta, noul manual de sintaxa arata cà indicaba, parte principalà de propozitie nu e suficientà pentru ìnfelegerea naturii ei sintactice. Deçi aceste pàrfi principale de propozitie se deosebesc oarecum de parlile principale ale propozitiilor obisnuite, totuçi eie sìnt mai apropíate de o anumità parte principalà de propozitie — de subiect (Cimee ne6o, p. 310) sau de prédicat (TeÓe b nrpe BeaëT, p. 287). De aceea la fiecare tip de propozitie trebuie determinata natura partii principale — subiect sau prédicat.
      Capitolili « Propozitiile eliptice » depâseçte tot ce s-a scris pînâ acum ìn alte manuale de sintaxâ. Foarte valoroasâ este ideea dupà care propozitiile pot fi depline sau eliptice in fune fie de structura propozitiei çi stilul vorbirii. De exemplu: propozitia Otch ^oMa pentru stilul vorbit e depliná, pe cìnd pentru stilul scris e elipticà, deoarece ìn acest stil se spune de obicei Otch HaxoAHTCH HOMa. Subliniem de asemenea ideea cà nu toate propozitiile pot fi socotite depline sau eliptice. Se deosebesc trei categorii de propozitii eliptice: contextúale, eliptice propriu-zise §i eliptice ìn vorbire. -
      Subliniem ideea pretioasâ dupà care fraza nu trebuie privitâ ca o ìnlàntiiire mecanicá, formala, de propozitii, ci ca un tot unitar. In frazá nu exista propozitii total independente, toate propozitiile sìnt legate ìntre ele §i depind unele de aitele.
      ìn domeniul frazei noul manual de sintaxâ elucideazâ un tip de fraza foarte pu tin studiai pînâ acum. Este vorba de fraza ale càrei raporturi ìntre parti sìnt exprimate prin elemente lexico-sintactice, de exemplu: « He ycneji h pacnnaTiiTbCH co CTapHM mohm HMmHKOM, KaK flyHH B03BpaTHJiacb c caMùBapoM » (p. 406). Astfel de fraze se despart mai greu ìn propozitii simple, deoarece elementele lor lexicale se ìmpletesc strìns cu elementele structurii lor.
     Remarcàm de asemenea studierea atenta si sistematica a frazelor cu propozitii legate prin juxtapunere (Geccoioam.ie). Acestea formeazà un tip aparte de frazà, deo-sebit prin forma si prin sens, atìt de fraza formatà prin coordonare, cìt çi de cea formata prin subordonare. Acest tip de frazâ a fost mai putin cercetat pînâ acum. Frazei formate prin juxtapunere ìi e característica unitatea ei care se datoreçte interdependentei de sens si structura a pàrtilor ei componente. Propozitiile acestei fraze pot fi de acelasi tip sau diferite si pot exprima raporturi sintactice variate.
     In cele ce urmeazâ ne vom opri asupra unor observad generale çi de amànunt, care nu au însâ rolul de a diminua valoarea lucrârii recenzate.
     Felul cimi sìnt tratate îmbinârile de cuvinte provoacà anumite obiectii. Astfel la pagina 22 se afirmà cà ìmbinarea de cuvinte posedà un sistem de forme — caz, numâr, gen etc. (Knuza 6pama, kiiusíj Spatria, Kitusa ôpama). Dar nu grupurile de cuvinte au sistem de forme, ci cuvintele, care, ìn funere de rolul ìn propozitie, îçi schimbà forma.
      îmbinârile de cuvinte sìnt definite ca « denumiri complexe », « cuvinte largite », « mijloace de denumire a fenomenelor realitàtii ìnconjuràtoare ». Nu toti lingviftii accepta aceastà tezâ, si pe bunâ dreptate. Dupâ cum aratâ A. N. Gvozdev in manualul sàu de sintaxâ 2, recunoaçterea grupurilor de cuvinte ca denumiri complexe lârgeste in mod nejus-tificat termenul « denumire ». Oare asemenea grupuri de cuvinte uumaro unuey, Humam óbicmpo, udy jiecoM pot fi acceptate ca denumiri? Lipsa unitàri dintre actiune §i obiect sau complement circumstantial nu permite aceasta. In frazâ un cuvînt poate intra in mai multe grupuri de cuvinte, dar desemneazà numai o notiune, deci ca denumire se poate ìntìlni numai o datà.
      Definitia propozitiilor afirmative si negative nu e corectà din punct de vedere logie. Se spune: « ìn propozitiile afirmative se afirmâ ceea ce se spune referitor la obiectul vorbirii. ìn propozitiile negative nu se afirmâ ci se neagâ ceea ce se spune despre obiectul vorbirii» (p. 104). Asemenea definiüi nu ne dezvâluie ce este afirmatia si ce este negaüa. Trebuia sft se arate cà cu ajutorul afirmatiei se confirma, se aprobâ sau se întâreçte ceva, iar negatia aratà cà o actiune nu se sàvìrseste sau nu trebuie sâ se sàvîrçeascâ, câ un obiect nu are
o	anumità calitate.
     1	rpaMMamuKa pyccnozo H3UKa, vol. II, partea I—II, Moscova, 1954.
     2	CoepeMeHHbiü pyccKuü iuuk, Moscova, 1958, pp. 22—29.
380