Din enumerarea succinta a argumentelor lui D. Russo, reiese limpede cà demonstraba sa se sprijina pe douà teze esentale, càtre care converg toate celelalte :
    a)	Cá lnvá¡áturile càtre Teodosie nu sint o scriere structural social-politica, indiferent de ponderea elementului religios-moral, cum o vàzuserà Bàlcescu, Hasdeu, Romanski, Iorga si altii, ci sìnt o scriere religios-moralà, un conglomerat de texte religioase, identificabile in Biblie, in cardile de cult ale bisericii ortodoxe, in cardile populare §i in difendi scriitori religioni bizantini adicà in acea literatura pe care nu o putea cunoa§te un domn, dar o cuno^tea perfect un càlugàr càrturar.
     b)	Cà toate stirile cu referiri directe la realitatea istoricà concretà, pe care le putem scoate din ìnvà\àturi, au putut fi cunoscute de autor din tradita minàstirii Arges sau din Viafa patriarhului Nifon care se afla acolo, iar celelalte sint fie vagi, incoherente, fie de-a dreptul eronate §i deci demascind pe falsificator.
    § 2. Arguméntele lui Russo, socotite de càtre partizanii sài inatacabile, se dovedesc in realitate inconsistente. Majoritatea se destramá prin simpla lor confruntare cu textul Invátáturilor.
    Astfel, lectura comparata a textului Ìnvà\àturilor §i a pasajelor extrase si citate de Russo spre a demonstra cà in cea mai mare parte avem de-a face cu plagiate din «Umilinta» lui Simion Monahul, dovedeste exact contrarul: oriunde sint folosite texte din Umilinta, acestea nu constituie substanfa capitolului respectiv. Ele nu depárese nici ca intindere si nici ca importan\á paginile unde au, fost folosite alte izvoare ori au fost consemnate idei politice si sociale inspirate nu din cárfi, ci din realitá¡ile Tárii Romlnesti.
    In « Cuvintul pentru judecatà » citat de Russo §i pus pe douà coloane \ extrasul din « Umilinta » se intinde pe trei pagini §i jumátate (ed. Iorga), care urmeazà dupà nu mai putin de cinci pagini de sfaturi practice §i de exem-plificàri istorice si religios-morale, in legàturà directà cu judecata dreaptà pe care trebuie sà o facà un domn supu§ilor sài. In aceste sfaturi domnul este tndrumat cum sà se poarte la judecatà dacá vrea sà merite titlul de « uns al lui dumnezeu » (idee ce stà in centrul conceptiei monarhice a autorului) §i sà-§i pàstreze autoritatea, prestigiul §i dragostea supuijilor sài. Pentru ca domnul sà §tie cà de felul cum va judeca el pe ace?ti supusi va depinde felul cum are sà fie judecat la rindu-i de càtre dumnezeu, care 1-a ales si 1-a ridicat pe tron — tezà care ocupà un loe insemnat §i in prima parte a Invátáturilor —
i	se aminte^te de «judecata de apoi », clnd va da el insu?i seama de faptele sale in fata lui dumnezeu. Ne intilnim aici cu una din ideile fundaméntale ale scrierii: ideea limitàrii autocratici domne^ti prin « atotputernicia divinà ». Asadar, intregul pasaj despre judecata din urmà §i tinguirea sufletului pàcàtos in fata balantei divine este seos din «Umilinta» lui Simion §i ìnserat aici pentru a ilustra si completa una din ideile politice centrale in jurul càrora graviteazà celelalte idei ale càrtii. Ceea ce a determinai alegerea pasaj ului §i folosirea lui literarà n-a fost structura càrtii religios-morale a monahului Simion, ci struc-tura càrtii social-politice a domnului Tárii Romine^ti. Ca dovadà, in capitolele Despre cinstirea boierilor, Despre cum vor pune boierii si slugile la boierie si
     1	Studii bizantino-romlne, capitolili: 1 nvà(àturile lui Pseudo-Neagoe si Umilinta lui Simeón Monahul.
349