operá scrisá pe vremea cínd gíndirea social-politicá nu se eliberase Inca de înveli§ul ideologiei religioase, dominants In tot cursul evului mediu1. Inchizínd ochii asupra tututor celorlalte aspecte §i izolínd acest element de íntregul din care fàcea parte, i-a fost u§or lui Codrescu sá declare cá eruditia teologica dovedità de învâ\âturâ este mai firescâ la un càlugâr càrturar decît la un domn, oricît de evlavios, çi cà, prin urmare, scrierea aparjine mai degrabà unui monah decît unui cap încoronat. Pârerile lui Codrescu n-au avut nici un ecou §i încercarea sa a fost scoasà din uitare abia în 1946 de càtre P. P. Panaitescu 2.
    Dimpotrivà, intervenga lui D. Russo 3 a deschis o etapà noua in istoria învâtâturilor. Incepînd din 1906, cînd Russo emitea întîia oarà teoria sa binecunoascutâ, si pSnà In momentul de fatà, interesul si eforturile cercetàto-rilor au fost polarízate de problema autenticità^», ceea ce a adus, pe lîngà o serie de contribuai noi, çi daune apreciabile în opera de valorificare a conti-nutului învâtâturilor. Accentui a trecut aproape exclusiv asupra întrebârii: « Sînt sau nu învâfâturile o scriere din vremea lui Neagoe Rasarab ? » §i, cum la aceastâ întrebare nu s-a ràspuns în mod decisiv, utilizarea lor ca izvor istorie §i analiza aprofundatà literar-artisticà au avut mult de suferit, astfel încît nu posedàm în momentul de fatà o editie criticò a celor trei versiuni în care ni s-a pâstrat scrierea 4, nu avem un studiu aprofundat asupra modului cum se reflecta în învâ\âturi realitatea social-politicá, militará çi ideologicá a epocii çi nu avem o analiza literarâ si lingvisticâ la nivelul cerintelor actúale ale çtiinjei din tara noastrà 5.
     Se cere de altfel subliniat faptul cà, în ciuda marelui ei râsunet si presti-giului exercitat chiar asupra istoriografiei noastre actúale 6, teoria lui Russo n-a ajuns niciodatâ sà întruneascâ majoritatea sufragiilor.
    In discuoia angajatà în jurul problemei ridicate de Russo, cei mai multi din istoricii si istoricii literari romîni, în frunte cu N. Iorga, au continuât sâ sustinâ paternitatea lui Neagoe Basarab 7, admi^îndu-se în cele din urmâ doar posibilitatea colaboràrii unui càlugâr càrturar, îndrumat §i suprave-gheat de domn 8. Partizanii autenticitàtii, cu exceptia lui Y. Grecu, n-au
1	F. ENGELS, Râzboiul (âriinesc german, Ed. a Ill-a, Bucurefti, 1958, p. 60—61.
     2	P. P. PANAITESCU, învâfâturile lui Neagoe Basarab. Problema autenticitâ(ii, Bucuresti. 1946. p. 4.
     3	Prima data Russo pomeneste de Invâtàturile lui Neagoe Basarab în recenzia lucrârii lui C. Litzica, Manuscrisele grecesti din Biblioteca Academiei Romine, Bucuresti, 1900. Recenzia a fost publicatâ în «Noua ReVistS Romînâ », 3 (1901), p. 279—283.
     4	Un colectiv condus de Damian P. Bogdan pregâteste în momentul de fata o edi{ie critica a versiunilor slavà, greaeà si romînâ.
5	învâ|âturile lipsesc eu desàvîrsire (çi de la indice) din Istoria limbii romine literare,
1.	De la origini pinâ la inceputul sec. al XÏX-lea, de AL. ROSETTI si B. CAZACU, Bucu-reçti, 1961, deçi majoritatea celor ce le-au discutât au recunoscut calitatea limbii în care a fost tradusâ în romineçte aceastâ operâ la mijlocu! sec. al XVII-Iea. Cel mai vechi manu-scris al versiunii romînesti dateazâ de la sfîrsitul sec. al XVII-lea, deci foarte aproape de data traducerii (circa 20—30 de ani).
      6	Teza neautenticitàt», eu toate consecinjele ei, a fost adoptatâ çi de tratatul Istoria Rominiei, vol. II, Bucureçti, 1962, p. 1026.
     7	N. Iorga s-a pronuntat asupra acestei problème în numeroase locuri. A se vedea introducerea la editia învâtâturilor, Vàlenii de Munte 1910, çi Istoria rominilor, vol. IV, Bucuresti, 1937, p. 303—304.
     8	N. IORGA, Istoria literaturii romine. Introducere sintetica, Bucureçti, 1929, p. 56 fi, mai categorie, în Un om, o metodâ fi o scoalâ, (D. Russo), Bucurefti, 1940.
344