balcanice, urmare a ideilor revolutiei franceze, « fäcea imposibilä existenfa unui stat multinational §i supranational». Personajul, « probabil primul care a conceput posibilitatea unei revolte panbalcanice impotriva Imperiului Otoman» (p. 17), a fost cunoscutul revolutionär grec Rhigas Velestinlis. Statuì conceput de el ca«o república balcano-asiaticä» era probabil pufin viabil, dar visul era märet ?*« demn de acest mare idealist». Rhigas n-a fost singur. Osman Pazvantoglu la Vidin fi Constantin Ipsilanti in j ara Romäneascä, cunoscuti fi aflafi in relatii cu Rhigas, erau animati cam de aceleafi « visuri»; « gindul lui Rhigas era de a fonda un nou stat in Balcani, inspirindu-se dupä modele franceze; Pazvantoglu dorea sä amelioreze soarta creftinilor pentru a-fi atrage loialitatea lor, punind in practicä aceleafi principii franceze, naturai de o maniera mai atenuatä ; in Tan> Romäneascä, Constantin Ipsilanti acfiona pentru o reinnoire a institutiilor Imperiului Otoman care 1-ar fi transformat ìntr-un stat modem, democratic fi liberal» (p. 43). Firefte, din acest tablou nu putea sä lipseascä Selim al III-lea, care fi el « voia sä reinnoiascä Imperiul Otoman» (p. 46). Dupä sfirfitul tragic al lui Rhigas, rämäseserä « trei oameni care urmäreau deci o operä de renaftere fi reinnoire», dar «in loc sä se ajute intre ei, cei trei oameni s-au combätut fi eforturile fiecäruia din ei au fost zadarnice» (p. 46). De altfei, dupä pärerea automlui, efecul reformelor lui Selim al III-lea a fost o binefacere pentru popoarele oprímate, deoarece reufita lor ar fi fäcut orice insurectie mai dificilä, « poate chiar imposibilä».
      Este greu de conceput o apropiere intre telurile fi gìndirea lui Rhigas Velestinlis, Osman Pazvantoglu, Constantin Ipsilanti fi Selim al III-lea. Numai mergind pe linia ignorärii vädite a realitätii istorice, a acceptärii tale quale a unor aparente exterioare, infelätoare, se poate ajunge la aceastä apropiere, ca fi la afirmatii de felul acesta: « Pazvantoglu a suprimat utihzarea insul-tätoare a cuvintului « raia» fi a redus, pe cit posibil, prin acest mijloc antagonismul existent intre creftini fi musulmani» (p.42). Evident, operind cu notiunea de «reformä» pentm proiectul revolutionär al lui Rhigas, pentm suprimarea cuvintului « raia» de cätre Pazvantoglu Osman pafa, pentm tendintele lui Constantin Ipsilanti de inlocuire a puterii feudale otomane in Balcani cu puterea feudalä fanariotä sau acelea ale lui Selim al III-lea pentru centralizarea statului otoman, ajungem sä lipsim faptele fi procesele istorice de continutul lor real.
      Dupä cum aratä N. Botzaris, in perioada cercetatä au existat fi o serie de asociali secrete grecefti, «a cäror activitate este astäzi inväluitä in atitea mistere fi contradictii» (p. 71) fi in care desigur «francmasonería a jucat un rol de prim ordin». Evoluta acestor societäti a dus sub impulsul ideilor revolutiei franceze la crearea Eteriei in 1814. Literatura revolutionär greacä fi societàrie grecefti au exercitat, dupä afirmaría automlui ,o putemicä infiuenfä asupra celorlalte popoare din Balcani, ceea ce a avut ca urmare « trezirea nationalismului la aceste popoare» (p. 81).....
      In dezvoltarea Eteriei automi remarcä ca un « punct negra» lipsa de cooperare a societätii cu celelalte popoare (p. 100). Desfàfurarea ràscoalei lui Tudor Vladimirescu fi a revolutiei eteriste in Principatele Romane este relatatä adesea simplist, in alb fi negra, dupä vechi clifee, in cunoscutele denaturàri fi inexactitàti. Initial, planul eterist acorda rolul preponderent unei räscoale a sirbilor, dar Milof Obrenovici, « nesincer», a refuzat in ultimul moment sä coopereze. Planul a fost atunci schimbat fi a intrat in acfiune « räscoala täräneascä» organizatä de Tudor, ca un apéndice al revolutiei eteriste. Printre cei care 1-au recomandat pe Tudor« pentru aceastä misiune» a fost Gr. Zalykis, dragoman la consulatul francez din Bucurefti (p. 147). Iordache Olimpiotul, incà din I8I9, flutura in fata ochilor lui Tudor mirajul celor douä tronuri ale Principatelor, « care aveau sà fie reunite in persoana lui, fi càuta in toate ocaziile sä flateze vanitatea lui Tudor Vladimirescu» (p. 148).« Se poate presupune cä aceste fàgàduieh n-au fost fàcute fàrà consimtà-mintul lui Alexandra Ipsilanti». In timpul intrevederii pe care Tudor a avut-o la Bucurefti cu Al. Ipsilanti, « Tudor a reinnoit, probabil, jurämintul säu» fäcut Eteriei (p. 163). Automi aratä cà Al. Ipsilanti « nu era omul care sà poatà duce o astfel de actiune la capät», el era un « mare patriot, dar lipsit complet de realism» (p. 165). O mare parte din ràspunderea sfirfitului eterist in Principate o poartä insä Tudor Vladimirescu. Dorinta de a ajunge cu orice pret« domn al färii Románefti 1-a ìmpins la tràdare», la ìhtelegere cu turcii fi deci nu este de mirare faptul cà « tribunalul Eteriei» 1-a condamnat «la pedeapsa cuvenità intr-o astfel de situatie » (p. 166).
      Rolul fi pozitia lui Tudor Vladimirescu apar, astfel, in versiunea lui N. Botzaris, complet denaturate. Noi nu cunoaftem nici un document care sà ateste cà Tudor Vladimirescu a jurat credintä lui Al. Ipsilanti in cursul intilnirii lor de la Bucurefti; nu cunoaftem nici un document care sä arate cä Tudor intentiona sä se aläture turcilor impotriva mijcàrii eteriste; nu cunoaftem nici un document din care sä rezulte cä Tudor ar fi fost judecat de vreo instantà, chiar improvizatä ad-hoc, in conditiile revolutionäre din acea vreme. Dimpotrivà, Tudor 1-a sfätuit pe Al. Ipsilanti, dat fiind dezavuarea tamlui fi fortele slabe eteriste, sä depunä eforturi pentru a ajunge pe teritoriul Greciei. Tudor Vladimirescu, cunoscind superioritatea numericà covirfitoare a armatei turcefi, dorind sà
377