Despre alti mijlocitori ai schimburilor ìntre 'Jara Româneascâ si Península Balcanieâ stirile sìnt disparate. Pina la cucerirea Constantinopolului, în corâbiile ce stràbàteau frecvent Marea Neagrâ pìnà la Vicina, Chilia sau Bràila au fost desigur si greci. Un pamflet scris pe la 1415 aminteste de cìntà-retul Polos Arghiros, posesorul unei frurnoase averi strìnse ìn slujba domnului Valahiei; exemplul sàu ìndeamnà si pe un fiu al muzicantului Lampadarios sà se ìndrepte, pe mare, spre Valahia 1. Negustorii greci au urmat, desigur, aceeasi cale. Unul, Femiano, avìnd o datorie càtre boierul loan , fiul lui Gaspar din C.mpulung, fuge in Transilvania luìnd mai multe bunuri din cámara dom-neascà : voievodul Alexandru Aidea trimite om dupa el si roagà pe brasoveni, la 14 iunie 1431, sà-i predea legat pe fugar 2. Pentru un alt grec, « jupîn Saran-dino », boier de frunte, intervine Vlad Dracul (1436—1444), rugìnd sfatul Brasovului sà-1 ajute sà ìncaseze 94 de fiorini unguresti 3 de la negutàtorul transilvânean Patai Ianis. în 1469, patru greci acuzà un brasovean cà a vìndut piperul adus de ei : procesul il judecà vornicul Neagu, la 15 noiembrie, la Bucu-resti 4. Rolul grecilor în comertul Tàrii Romànesti se va afirma sensibd abia din a doua jumàtate a secolului al XYI-lea.
     Pìnà spre finele veacului al XIV-lea au venit, desigur, si negutàtori bulgari, mai ales din orasele de pe malul drept al Dunàrii ; monezile bulgare si unele podoabe gàsite ìn Jara Româneascâ constituie o indicatie în acest sens.
    în secolul al XV-lea au apârut si negustorii otomani, aducînd màrfuri orientale — numite de altfel in actele noastre interne « cumpàràturi turcesti » — si achizitionìnd produse agricole si animale. Mult timp acest schimb s-a efectuat mai ales prin mijlocirea tìrgovetilor si feudalilor Tàrii Romànesti.
    Càtre jumàtatea secolului al XYI-lea, situatia pietii nord-dunàrene s-a schimbat treptat. Dupà victoriile militare otomane ìn Ungaria fi transformarea Transilvaniei ìntr-un principat vasai, dupà Campania din 1538 in Moldova si organizarea pafalìeului cu centrul la Buda, tot mai des au apàrut in nordul Dunàrii negustori supufi ai sultanului. De altfel, contemporanii au ìnteles si au exprimât limpede schimbàrde ce aveau loc. Brafovenii roagà pe voievodul muntean Radu Paisie (1535 —1545) sà opreascâ liberul accès al negutàtordor levantini. « lar pentru greci — serie domnul in ràspunsul sàu — domnia-voastrà i-ati ìnvàtat astfel si oprifi-i precum stifi, càci domnia-mea nu vreau sâ-i opresc, fiindcà tara noastrà este a domnului nostru cinstitului impàrat, precum fi ei sìnt ; fi s-au ìnvàtat a se hràni astfel fi eu nu pot sà-i opresc ; iar domnia-voastrà màcar dacá fi puteti, apoi voi opriti-i » 5. Radu Paisie care, de altfel, pierduse fi ultimul mare port dunàrean al tard, Bràila, ocupat de otomani, declara deci deschis, vecinilor sài cà nu-i poate opri pe grecii aflati sub protectia sultanului fi cà brafovenii n-au decìt sà ìncerce sà-fi ìndepàrteze ei ìnsifi concurentii : domnul român adâuga însà, cam sceptic, « màcar dacá fi puteti ».
     Sibienii, la rìndul lor, interzic din nou grecilor fi valahilor, la 1545, vìnzarea liberà in oras, care se fâcea potrivit vechilor asezàminte : màrfurde trebuiau
      1	N. I o r g a, Studii istorice asupra Chiliei fi Cetàfii Albe, p. 35 ; D. Russo, Elenizmul in Romania, in Studii istorice greco-romane, voi. II, Bucurefti, 1939, p. 520—521.
     2	Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/1, p. 15 (nr. XIX). Cf. N. I o r g a, Istoria comer-fului romànesc, I, p. 130—131.
3	I. B o g d a n, Documente, p. 69 (nr. XLVI). Cf. N. I o r g a, op. cit., p. 131.
     4	Hurmuzaki, XV/1, p. 73, (nr. CXXVII). Cf. N. I o r g a, op. cit., p. 131.
     6 G r. G. Tocilescu, 534 documente slavo-romàne, p. 341 (nr. 343).
197