Ìn toamna anului 1924 P. P. Panaitescu este trimis la Paris, la « §coala Romàna din Franta », intemeiatà de N. Iorga la Fontenay aux Roses, unde va sta pina in 1926, spre a face cunostintà cu metodele de lucru ale istorio-grafiei fi slavisticii occidentale, intre timp, in octombrie 1925 obline titlul de doctor in litere (istorie) si tot in acest an apar primele douà monografii importante cu privire la relatiile romàno-polone si romàno-ruse : Influenza polonà . . . si Nicolae Spàtarul Milescu, ultima in « Mélanges de l’Ecole Roumaine en France ». Ìn aceeafi publicatie se tipàreste, in anul urmàtor, amplul studiu despre Influenza lui Petru Movila, arhiepiscop de Kiev in Principatele Romàne. in sfìrfit, un artieoi din « Revue des études slaves » despre Principele Dimitrie Cantemir si miscarea intelectualà rusà sub Petru cel Mare formuleazà citeva idei de bazà cu privire la influenta culturalà rusà asupra marelui càrturar romàn si in legàturà cu rolul activ jucat de Cantemir in viata politicà si intelectualà a Rusiei din epoca lui Petru I. Era un punct de vedere nou, care-si va gàsi o dezvoltare si o argumentare compietà peste trei decenii, intr-o amplà monografie.
    Aceste studii, care fixau directiile principale pe care se va dezvolta opera sa de cercetàtor al relatiilor romàno-slave, consacrà in tinàrul de 26 de ani pe acela care, preluind fi continuind traditiile scolii lui Ioan Bogdan, le va imbogàti cu noi orientàri in istoria universalà si cu simtul adinc al proceselor istorice si culturale, calitàti pe care urmàrea sà le transmità elevilor sài marele Nicolae Iorga.
    O admiratie fi un interes statornic le-a manifestai fatà de opera si con-ceptia ctitorului istoriografiei romàne moderne si ginditorului democrat-revo-lutionar, Nicolae Bàlcescu. Faptul cà prima lucrare de proportii, pe care o serie la 20 de ani, (publicatà treptat in « Convorbiri literare», 1920—1922) este o biografie a lui Bàlcescu, nu reprezintà o intimplare. In citeva rinduri, ca editor, autor de studii introductive sau articole de popularizare, fi recen-zent al editiei critice intoemite de G. Zane, P. P. Panaitescu va reveni la Bàlcescu, a càrui opera fi personalitate constituie una din temele preferate.
    In dezvoltarea istoriografiei romàne dintre cele douà ràzboaie mondiale, P. P. Panaitescu se inscrie astfel ca un urmaf al lui Ioan Bogdan, cu profunde si structurale aprehensiuni fatà de maniera genial-romanticà inaugurata de Hafdeu fi continuatà, in parte, de N. Iorga.
    Cu Nicolae Bàlcescu fi Ioan Bogdan, P. P. Panaitescu a impàrtàfit statornic convingerea cà istoria unui popor este in primul rind istoria dezvoltàrii sale interne, a evolutiei sale economice, sociale fi culturale, a institutiilor sale, a tot ceea ce sustine, ca o armàturà materialà fi moralà, mai putin vizibilà fi spectaculoasà, dar decisivà, manifestàrile politice ràsunàtoare sau marile izbinzi intelectuale individuale. Resorturile adinci ale victoriilor pe cimpul de luptà sau la masa tratativelor, ca fi explicatia aparitiei unor genii ale ftiintei si artei, trebuie sà fie càutate — ca fi cauzele scàderilor sau infringerilor, de altfel — ìn adincimile vietii economice fi sociale, in activitatea de zi cu zi a maselor anonime fi in starea moralà si intelectualà generalà a unei epoci date, in lumina acestei conceptii vor fi elaborate cele trei monografii, cu un pronuntat caracter programatic, despre Mihai Viteazul (1936), Mircea cel Bdtrin (1944) si Dimitrie Cantemir (1958). Si tot ea il va ìndruma càtre studiul timpuriu si reeunoafterea vaiorii metodei materialist-istorice. « Materialismul istorie adoptat de istorici a adus o imensà làrgire de orizonturi, a fost un izvor bogat de expli-catii . . . Dar acolo unde materialismul istorie a avut o influentà mai adìncà
358