LERMONTOV ÎN LUMINA CONTEMPORANEITÂTII
173
0	alta funcfie artistica, determinata de caracterul predominant demascator fi demistificator al realismului secolului al XIXdea.
    A§adar, oglindirea foarte veridica a unui anumit moment istorie in dezvol-tarea vietii rusefti, cit fi intemeierea pe un pàtrunzàtor spirit de observatie nu sint calitàti care sa dezmintà factura romantica a romanului Un crou al timpului nostru. Tipologie fi structural, opera e romantica fi nu poate fi inte-leasà decit pornindu-se de la aceastà insubre fundamentals a ei. Romantica §i in acest caz e viziunea artistului asupra vietii, concretizatà in evidentierea unui anumit raport intre ideal fi realitate. Realizat printr-o compozitie originala (uimitor de « moderna», cum n-au intirziat sa observe unii), folosind in cuprinsul naratiunii trei unghiuri de vedere diferite (al autorului, al batrinului Maxim Maximovici fi al lui Peciorin insufi), romanul converge totufi, dupà cum o atestà fi titlul, càtre reliefarea complexà fi multilateral a caracterului eroului principal. E un roman psihologic, un studiu al pasiunilor, ca fi René, al lui Chateaubriand sau Adolphe al lui B. Constant. Critica literarà rusà, aproape indatà dupà aparitia romanului lui Lermontov, a fost tentata sà-1 apropie pe Peciorin de Oneghin, iar apoi a fàcut din ei amindoi capi de coloanà ai firului de « oameni de prisos». Justetea acestor aprecieri pare azi atit de evidentà incit nu necesità reveniri. Altceva ìnsà bate la ochi. Prezentindu-fi eroul, Pufkin diagnosticheazà in felul urmàtor boala de care suferà Oneghin
—	«spleen», sau pe rusefte « handra», pe romànefte am spune « uritul» —
1	s-a urit de viata, se plictisefte de moarte. De aceeafi boalà suferà fi Peciorin, el nu mai afteaptà de la viatà nimic ; dispretul romantic (care este de fapt al lui Lermontov) pentru tot ce reprezintà existenta aceasta prozaic pàminteanà, cu zbaterile ei meschine, este potentat hiperbolic in capitolul Fatalistul cu care nu intimplàtor se incheie romanul. La ce bun sà nàzuiefti sa te catàri istovit pe stinci abrupte, in urmàrirea unui scop, cind viata oricind ti se poate rupe din cauza unei intimplàri stupide? Dar intre «uritul» lui Oneghin fi «uritul» lui Peeiorin existà fi deosebiri substantiale. Oneghin fuge de oameni, se simte parcà vinovat in fata lor, suferà fi se resemneazà; de aceea devine un fel de jucàrie a destinului, e ca o luntre cu cirmà ruptà, pe care valurile vietii o poartà de colo-colo. Peciorin nu ! El se vrea stàpin al destinului sàu fi, pentru suferinta pe care i-o pricinuiefte pinà fi simplul contact cu realitatea inconjuràtoare se ràzbunà, intervine diabolic in relatiile dintre oameni, le incurcà socotelile, le destramà iluziile, ii batjocorefte fi, lucid, se amuzà rizind cu hohote de pro-pride-i ispràvi. «Finita la commèdia»; — spune el doctorului Verner dupà ce-1 omoarà in duel pe Grufnitki, iar doctorul intoarce privirea « tngrozit». Oneghin e un martor neputincios al realitàtilor care-1 desgustà, Peciorin e un judecàtor sever, totodatà fi procuror fi càlàu. Stabilind intre eroul sàu fi Iumea inconjuràtoare o relatie de incompatibilitate absolutà, Lermontov impinge implicit pinà la ultimele ei consecinte ideea fundamental! a romantismului, pe care de altfel o fi apàrà poetic, obligindu-1 pe Peciorin sà mediteze astfel dupà consumarea «romanului» cu printesa Mary:
    « Iar acum, in fortàreata asta plicticoasà, de multe ori, scrutindu-mi in gind trecutul, mà intreb de ce n-am vrut sà pàfesc pe acest drum, pe care mi-1 deschisese soarta fi unde mà afteptau bucurii liniftite fi pace sufleteascà?. . . Nu, nu m-af fi impàcat cu o asemenea soartà ! Sint ca un marinar care s-a nàscut fi a crescut pe puntea unui vas de corsari; sufletul lui e obifnuit cu furtuni fi bàtàlii; aruneat pe mal tinjefte fi lineezefte, oricitl-ar ademeni umbra pàdurii, oricit ar stràluci pafnicul soare, toatà ziua umblà pe nisipid tàrmului,