LERMONTOV IN LUMINA CONTEMPORANEITÀTII
167
§i apropieri. Acestea au fi fost propuse cu competentà de diferiti critici fi istorici literari, in tara noastrà primul care le-a enumerat sintetic fiind G. Ibràileanu. « Cine a citit aceastà admirabilà fi magnifica poema — scria criticul « Vietii romànefti» in 1907 — fi-a adus poate aminte de Manfred al lui Byron fi de Eloa a lui Alfred de Vigny, care probabU a inspirai pe Lermontov cind a scria Demonul, posterior celor douà capodopere scrise la inceputul veacului XIX, in vremea marilor rcvoltati ai romantismului. . . E mai curios cà aceastà poema amintefte ici Luceafàrul lui Eminescu, ori ìnger §i Demon al aceluiafi, dincolo Nunta Zamfirei ori Moartea lui Fulger ale lui Cofbuc. . . fi poate chiar fi sfirfitul lui Sàrmanul Dionis fi, deci, Bonheur a lui Sully Prudhomme »*.
     ìn continuare, referindu-se la variate interpretàri posibile ale Demonului, Ibràileanu afirma cà « pe noi, insà, ne intereseazà tocmai simbolismul poemei»
—	fi a avut, o credem fi acum, perfectà dreptate. Intr-un alt artieoi 2, aràtind cit de mare e totufi deosebirea intre eroii principali din Demonul fi Luceafàrul, sustineam cà apropierea ne pare posibilà doar pe un anume pian, fi anume in spiritul cunoscutei autocaracterizàri a lui Emincscu : «... dacà geniul nu cunoafte nici moartea fi numele lui scapà de simpla uitare, pe de altà parte, pe pàmint nu e capabil de a ferici pe cineva, nu e capabil de a fi fericit. . .» Dar dacá concluzia ca atare poate fi extrasà fi din Demonul, fi din Luceafàrul, ratiunea in virtutea càreia fericirea devine imposibilà in flecare din cele douà poeme e alta. Nu incape indoialà cà fi prin Demonul ridicarea in sfera unor inalte simboluri a unui caz banal de viatà cotidiana conduce la ampie genera-lizàri filozofice. Ni se pare totufi cà in cuprinsul operei lermontoviene greutatea lor specificà e mai micà. Cu alte cuvinte, dacà in cazul Luceafàrului intriga amoroasà ca atare se constituie realmente doar ca un pretext, ca un punct de piecare necesar poetului pentru a aduce pe primul pian filozofia vietii, eroul reintorcindu-se in locul sàu din cer, unde ràmine « nemuritor fi rece», deci impasibil la durerde fi bucuriile acelora pe care in «cercul lor strimt» li «petrece norocul», destinul Demonului e din multe puncte de vedere diferit — iubirea
ii	apàruse ca o sperantà de «salvare», ca un mijloc de iefire din situatia lui de damnat, dar speranta i s-a dovedit infelàtoare, eroul ràminind ca fi ìnainte:
                             lipsit de fel fi de iubire
                           fi pàràsit de nàzuinji...
     ìncercàrde de a vedea in Demonul altceva decit o nouà ipostazà a geniului damnat nu ni se par rezonabile. A descifra din subiectul lermontovian o filo-zofie a relatidor intre ràu fi bine e cel putin bazardat. Cu atit mai mult cu cit eroul este acelafi ca fi in piesa Mascarada sau in romanul Un erou al timpului nostru. E Lermontov insufi, cum foarte bine a intrezàrit-o fi Ibràileanu.
     Un tinàr cercetàtor al operei eminesciene 3 a incercat o foarte interesantà confruntare intre « realitate fi idealitate in Luceafàrul». Sà procedàm ìn acelafi fel in cazul Demonului 4 e mai difícil. Ne pare totufi cà anumite corespondente existà. Demonul e un geniu plictisit, mihnit fi mizantrop, care « singuratec»
      1	« Viaja románeascá», II (1907), nr. 5 (mai), p. 330—332.
     2	« Luceafárul», nr. 21 (154), din 10 octombrie 1964.
3	Marcel Dujá, in « Revista de istorie fi teorie literara», 1964, nr. 2, p. 277—289.
      4	Sugestii interesante privind posibilele apropieri dar fi delimitári intre Demonul lui Lermontov fi Luceafárul lui Eminescu gásim fi in studiul Tamarei Gane, Ecoul creafiei lui M. I. Lermontov in Romanía, « Studii de literatura universalá», vol. III, B, 1961, p. 141-166.