168
MIHAI NOVICOV
« stràbate deasupra lumii», mistuit zadarnic de amintirile seninàtàtii fi iubirii de altàdatà, cind incà nu fusese ostracizat. Acum il coplefefte mai ales amàrà-eiunea zàdàrniciei:
                          De mult proscris el ràtàcea Prin trista luminilor risipà,
                          §i veacul dupà veac fugea,
                          Cum fuge clipà dupà clipà. in uniform firag ne-nfrint,
                         Stàpin pe acel màrunt pàmint,
                           Cu sila-n neagra lui pornire El uneltea, fi-n drumul sàu N-afla nici cind impotrivire Si s-a scirbit de atita ràu.
    Cu unele retufàri, portretul e aplicabil fi lui Peeiorin, fi lui Lermontov insufi. Un tinàr scirbit se plictisefte de moarte intr-o societate monotona, unde pina mai ieri se distra ràutàcios fi cinic, dar unde acum chiar fi asemenea aventuri nu-i mai produc nici o satisfacjie. El e damnat pentru cà satisfactiile accesibile oamenilor obifnuiti ii sint inaccesibile, in timp ce geniul sàu nu gàsefte punct de sprijin pentru actiune. Aproape din intimplare o intilnefte pe Tamara. De bunà scarna, vreo paralelà intre Tamara fi Catalina e deplasatà. A o caracteriza pe Catalina doar ca o intrupare a meschinàriei mie burgheze ne pare inacceptabd. Simtul poetic al lui Eminescu era prea fin ca sa poatà incorpora vreo « condamnare» a femeii iubite. Totufi intonatia sarcastica nu lipsefte. Intentia de demitificare a idealului feminin transpare. Yersurile:
                             Cind vezi piatra ce nu simte nici durerea fi nici mila —
                           De ai inimà fi minte — feri in làturi, e Dalila !
                            ij>i pentru cine vrei sa mori?
                                  Ìntoarce-te te-ndreaptà Spre-acel pàmint ràtàcitor §i vezi ce te afteaptà
impàrtàfesc acelafi sentiment, aeeeafi sublima dezamàgire.
    La Lermontov asemenea accente sarcastice lipsesc. §i, totufi, Demonul niciodatà nu va putea fi inteles in substanta lui artistica dacà se face abstractie de faptul cà pinà la urmà Tamara e o femeie obifnuità. Ca fi Luceafàrul, Demonul se indràgostefte de o femeie care-1 impresioneazà prin chipul ei angelic, prin frumuse^ea ei, despre care se poate spune cà e frumusetea insàfi, idealul frumu-scjii. §i Demonul simte cum aceastà intilnire ii trezefte un vis, dar de altà naturà decit in poemul lui Eminescu. Ceea ce afteaptà Demonul de la iubire ne conduce mai degrabà la un alt poem al marelui nostru scriitor:
              Am urmat pàmìntul ista, vremea mea, viata. poporul,
                Cu gindirile-mi rebele contra cerului deschis ;
              El n-a vrut ca sà condamne pe demon, ci a trimis Pre un inger sà mà-mpace, fi-mpàcarea... e amorul.
    Dar din nou apropierile sint posibile doar la suprafatà. Demonul lui Eminescu e un demon ràzvràtit, un demon al actiunii, personujul lermontovian e ràzvràtit fi el, dar semet fi implacabil. El nu se gindefte la impàcarea cu cerul, ci numai la iubire (deci ca fi Luceafàrul), iar ideea unei posibile impàcàri vine din partea Tamarei. ìmpàcarea nu se produce prin iubire, ci e prefui iubirii.