LERMONTOV ÎN LUMINA CONTEMPORANEITÄfH
365
    §i mai sumbrä e perspectiva ce se desprinde din ultima poezie scrisä de Lermontov — Profetili. Pare a fi o replica la poezia cu acelasi titlu a lui Pufkin. In ambele profetul e un alter ego al poetului. Dar in timp ce profetul lui Pufkin se simte ínvestit cu puteri neobifnuite pentru a propovädui cuvintul care sä aprindä inimile oamenilor, profetul lui Lermontov e bulit fi batjocorit de toti fi este dat de catre pärinti ca exemplu copiilor, exemplu din care aceftia trebuie sä-fi dea seama cit de jos decade omul cind i se näzare cä este chemat sä propo-väduiascä adevärul. De cit sä cinte oamenilor, poetul lermontovian preferä sä se retragä in pustiu si sä cinte de unul singur, pentru cä numai acolo, in pustiu :
                            Urmind eterne-orinduiri M-asculta orice vietate §i stelele cu vii sclipiri La vorba mea stau smirnä tóate.
                                   (ín románente de Al. Philippide)
    Cum se explica insä cä, in ciuda intonatici descurajante, poezia lui Lermontov, ca fi a altor romantici, pästreazä atìta actualitate in epoca noasträ, epocä a marilor impliniri, a perspectivei prin excelenta optimiste, caracterízate prin cref terea impetuoasä a increderii omului in propriile forte ? Ca sä räspundem trebuie sä ne intoarcem la problemele mai generale ale romantismului. Este indeobfte acceptatä delimitarea ce se face intre romantismul pasiv, paseist, paralizant, pe de o parte, fi romantismul activ, avind fi accente revolutionäre, pe de alta. Criteriul impärtirii e atit de cunoscut, ìncit il vom aminti doar foarte sumar. Din moment ce principiul estetic fundamental al romantismului e neacceptarea realitätii, cäreia poetii ii opun tablouri imaginate in conformi-tate cu idealul lor despre felul cum ar trebui sä fie lumea, din punct de vedere ideologie, orientarea creatici unui poet va depinde, in consecintä, de natura acestui ideal. Dacä idealul apartine trecutului, poezia romanticä va fi paseistä, descurajantä ; dacä, dimpotrivä, idealul pe care poetul il opune realitätii se nafte din presimtirea unor impliniri viitoare, poezia va fi tonica, mobilizatoare. Delimitärile de acest gen, dupä pärerea noasträ prea categorice, sint, evident, pinä la un punct posibile, päcätuind totufi printr-un supärätor conventionalism. ín conformitate cu eie, Chateaubriand este un poet reactionar, iar Victor Hugo — progresist. Dar cum urmeazä sä fie caracterizati Lamartine, Vigny? Romanticii englezi — Byron, Shelley sint tonici, chiar revolutionari, cei germani insä — Tieck, Novalis — sint reactionari. Rileev e revolutionär, Jukovski paseist f.a.m.d. Ar urma cä o seamä de scriitori ca Chateaubriand, Novalis, Jukovski fi altii sä fie « condamnati» färä nici un drept de apel, ceea ce insä, evident, nici un cunoscätor al literatura nu va accepta. Pe de altä parte, la evocarea trecutului au apelat din beifug fi scriitori romantici despre care nimeni nu va indräzni sä afirme cä au fost reactionari: Rileev, de pildä, in literatura rusä, poetii pafoptifti la noi. Se sustine uneori cä la aceftia evocarea trecutului se face doar pentru reliefarea unor exemple mobilizatoare. Va recunoafte insä oricine cä adeseori folosirea acestui criteriu se face arbitrar. Tema ruinelor e intotdeauna nostalgicä ? §i da, fi nu. Pe mäsurä ce inaintäm in substata operei romantice, delimitärile devin din ce in ce mai dificile. De bunä seamä, intr-o epocä sfifiatä de puternice contradictii sociale, poetii, oricit de romantici ar fi fost, n-aveau cum sä rämiie numai spectatori ai evenimentelor. Iar exemplul ecl mai tipie ni-1 oferä acelafi Chateaubriand, glorificator de solitudine in scris,