148
MIMAI NOVIf.OV
fi atunci cind infàtifeazà poporul ca atare poetul nu-i sesizeaza forta creatoare. íncercarile de a vedea ín romanul Vadim o justificare a ràscoalei lui Pugaciov sint puerile. La Lermontov rascoala e, de fapt, doar cadrul necesar pentru ca sá poatà fi tratatà tema romanticà a ràzbunàrii demonice, iar rásculatii sint ìnfàtifati in mai tóate tablourile, in spiritili interpretàrii oficíale de atunci, ca nifte ràufàcàtori setosi de sínge. E foarte amendabilà, in lumina descope-ririlor ulterioare fàcute de ftiinta marxist-leninistà, si viziunea istoricà ce se desprinde din vestitul Cintec despre negutàtorul Kalu$nikov. Poemul e prin excelentà popular, eroul principal ca exponent al« celei de a treia stari» ìntru-chipeazà condensai virtutiile poporului. Cintecul apartine literaturii antitira-nice a vremii,dar nu trebuie uitat cà exprima totodatà fi condamnarea«opricinei» instituite de Ivan cel Groaznic, condamnare de origina aristocratica, ftiindu-se cà opricina era fi ea formata in parte din reprezentantii celei de-a treia stàri, iìind indreptatà impotriva boierimii. Lermontov ifi iubea poporul, dar il iubea privindu-1 inca de sus, ìntr-un spirit iluminist, fiind foarte departe de intele-gerea rolului istorie al maselor populare. Anacrónica din multe puncte de vedere e fi concepì ia filozoficà pc care o putem descifra din creatia lui Lermontov. lar dacà sint vulgarizatoare incercàrile de a gàsi in opera lui Lermontov accente de misticism, este insà tot atit de adevàrat cà marele poet a fost un spirit reli-gios, in sensul banal fi panteistic al cuvintului, prezenta lui dumnezeu fiind pentru el un«dat» tot atit de firesc ca fi alte «date» ale realitàtii inconjurà-toare. Iconoclastul Lermontov parcà simtea nevoia sà compenseze setea de rebeliune prin inchinarea impàcatà cu sine insufi in fata dumnezeirii:
                               Triste^ea, la ràspintie,
                           Cind mà apasà-n piept,
                         Spun ruga ce mà mintuie Cu tilcu-i injelept.
                             O, ce se-ascunde-n sufletul Acestui viu cuvint?
                              Ce ne-nfeles ràsufletul §i farmecul lui sfint...
                               §i indoieli §i patirne Se spulberà §i mor.
                             $i cred, §i imi curg lacrime,
                              §i mi-i u§or, u?or.
                          (Ruga, in románente de Veronica Porumbacu)
    S-ar putea replica, de bunà seamà, cà dumnezeu in care« crede» Lermontov nu este dumnezeul biblic, ci este un simbol al certitudinii neintelese, de care poetul avea nevoie cu atit mai imperios cu cit sufletul li era devastai de mizan-tropie, amàràciune si zbucium. Dar de intrupat nu a putut intrupa acest simbol decit recurgind la elementele constitutive ale unei ideologii care-i era adecvatà §i care astàzi este pentru noi inacceptabilà. Spunem aceasta pentru a argumenta de ce ne pare insuficientà explicatia potrivit càreia exceptionala actualitatt a operei lermontoviene s-ar datora in mod exclusiv caracterului inaintat al ideilojeare au alimentai poeziile, dramele fi povestirile sale. Indiscutabil, ideile lui Lermontov au tost foarte progresiste pentru timpul sàu, indiscutabil, imaginea unei minti care depàfefte proeminent pe contemporani e, cum o observase fi comentatorul german citat de noi, intotdeauna sublimà fi deci actualà, insà atit, credem noi, cà nu e suficient pentru a explica sunetul atit de viu fi azi al artei lermontoviene. ín ansamblu, ideologia lui Lermontov, in raport cu cuce-