166
MIHAI NOVICOV
amator de glorii fi onoruri in viatä. Mai mult, datele istoriei literare parca ne-ar permite chiar sä facem o constatare in aparentä paradoxalä. Cu cit mai plinä de pasiune e pledoaria pentru izolare a unui poet, cu atit mai intensä e fi setea lui de actiune. Dacä am incerca sä ne inchipuim ad litteram viata a§a cum pretindeau cä fi-o doresc romanticii, am fi indreptätiti sä conehidem cä imaginea cea mai corespunzätoare cu acest ideal e traini lui Ohlomov. Se poatc oare inchipui o existentä mai izolatä, mai ferità de inriuririle realitätii inconjurätoare? §i totufi, de fapt, viata aproape a tuturor scriitorilor romantici era diametral opusä existentei oblomoviste. Pe atitia scriitori romantici — de la Byron la Eminescu — setea de actiune parcä ii mistuia. Setea de singurätate din opere apare deci ca un fel de compensatie pentru efecurile din viatä, o satis-factie subicctivä pentru neimplinirile obiective. Afadar, träind cu intensitate in välmäfagul puternicelor conflicto sociale, poetii romantici nu puteau sä nu ia atitudine fi prin creatia lor de partea uneia din taberele in luptä fi, de bunä seamä, aceastä atitudine nu putea sä nu lase o anumitä amprentä fi asupra operei. Dar a reduce träsäturile definitorii ale diverselor cúrente romantice mimai la aceste amprente ne pare grefit, intre áltele fi pentru cä astfei se face abstractie toemai de principalul element caracterizant al oricärei creatii artis-tice — atitudinea estetica, lar din acest punct de vedere — oricit de diferite ar fi idealurile filozofice, politice, sociale ale unor poeti romantici — atitudinea lor estetica fatä de realitatea inconjurätoare era foarte asemänätoare fi toemai aceastä imprejurare permite incadrarea tuturor scriitorilor romantici intr-un singur curent indiferent de conceptiile lor politice fi sociale. Pe de altä parte, din punctul de vedere al practicii revolutionäre (pozitia pe care a adoptat-o la un moment dat §i Herzen), viziunea esteticä asupra realitätii chiar fi a romanticilor « activi» nu era din punct de vedere social eficientä. Pentru eä fi ei refuzau sä investigheze realitatea in vederea actiunii, se multumeau sä ìi-o recunoascä fi sä caute compensatii in liimere. in consecintä, cauza actuali-tätii romantismului (iar aceastä actualitate ne pare evidentä) trebuie cäutatä, credem noi, nu in adeziunea cutärui romantic la idealurile politice progresiste ale timpului säu, ci in romantismul insusi. Aceastä cauzä credem noi cä este fidelitatea romantismului fata de idealitate ca atare. Iar pentru a o demonstra, sintern nevoiti sä incercäm a respinge incä o prejudecatä destul de solid ince-tätenitä.
    E vorba de unele aspecte ale antinomiei romantism-realism critic. Reactia antiromanticä a fost la timpul säu incontestabil «justä» fi, in raport cu necesi-tatea evolutiei istorice a omenirii in general fi a literaturii in special, prin excelentä progresistä. Protestul mindru fi singuratic al romanticului dispre-tuitor de gloatä era pentru burghezie nu doar inofensiv, ci intr-un fei chiar profitabil intrucit ii dezarma pe adversarii ei. Si cu cit se dovedea mai nepu-tincios fi chiar ridicol idealisnuil romantic, cu atit mai mult se molipseau oamenii inabitati ai vremii de spiritul practic al burgheziei. Oricit ar pärea de paradoxal, dar in vorbäria plinä de läudärofenie a unui Maiakin (din romanul Fonia Gordeev al lui Gorki) se contine fi un simbure de adevär: «Tóate vapoarele acestea mari, toate flepurile, ale cui sint? Ale noastre ! Cine le-a näseocit? Noi ! Aici, totul e al nostra, totul de aici e rodul mintii noastre, al priceperii ruse, al dragostei mari pentru muncä ! Nimeni nu ne-a ajutat cu nimic ! Noi singuri am stirpit hotiile de pe \olga, noi singuri cu rublele noastre am toemit drujinile care se luptau cu banditii, am nimicit banditismul fi am dat drumul pe Volga, pe toatä lungimea ei de mii de kilometri, la mii de vapoare fi alte