LERMONTOV IN LUMINA CONTEMPORANEITÂTII
151
unui ideal atotcuprinzàtor al frumosului. Se pare însâ câ a spune atît nu e îndes-tulâtor. Doar fi realismul critic are la baza negarea realitâtii înconjurâtoare, iar aceastâ negare se face de asemenea în numele unui ideal. Iatâ deci cum, dintr-un anumit punct de vedere, romantismul fi realismul critic se înrudesc îndeaproape. Deosebirea principali e alta fi se referâ la modul de a interpreta arta fi de a défini rolul ei în societate. Contradictia ireductibilâ dintre romantism §i realism critic trebuie câutatà în aceastà sfera a preocupàrilor estetice. în timp ce pentru realisti arta este un mod de a investiga realitatea, romanticii vedeau în arta doar o cale de evadare din realitate. Iar concluzia aceasta se bizuia inevitabil fi pe o anumità filozofie. Amintim câ încâ Marx constatase câ orînduirea capitalista prin natura ei e organic ostilâ unor anumite activitâti spirituale ale omului, fi în primul rînd artei fi poeziei. Burghezia triumfâtoare càuta sâ întroneze spiritul mercantil în toate sectoarele vietii umane. «Calculul rece», ucigâtor al sentimentului estetic, genera totufi în alte sectoare progrese vizibile: în ftiintâ, în tehnicà, în culturâ. Filozofia pozitivistâ reflecta într-un sens acest progrès, dar fi ascundea contradictiile lui tragice, congenitale. în raport eu acest progrès, romantismul — în toate ipostazele sale — se bizuia pe un protest în esenta lui re-actionar. Romanticii se mârgineau sâ nu recunoascâ în bloc realitatea burghezâ, afirmînd zgomotos câ ei nu o acceptâ, iar pentru a da atitudinii lor frondiste un minimum de întemeiere practicâ pretindeau câ au gâsit în artâ un mijloc de a se apâra de influentele dizolvante aie spiri-tului mercantil. într-un anumit sens, toti romanticii au fost schillerieni, întrucît reduceau misiunea artei la aceea de a crea «insulite» de umanitate într-o lume amenintatâ sâ fie complet inundatâ de trivialitatea fi meschinâria burghezâ. Pozitia aceasta era evident nobilâ, dar fi dezarmantâ, întrucît îl îndemna pe omul ce se simtea a fi tot mai mult o victimâ a orînduirii capitaliste, sâ nu lupte împotriva ei, ci sâ fugâ de ea. De bunâ seamâ, toemai acest divort din ce în ce mai pronuntat între romantism fi practica vietii 1-a fi déterminât pe Herzen, de pÛdâ, sâ condamne atît de sever curentul, printre aderentii câruia se numàra el însufi în tinerete, definind romantismul drept «rahitism spiritual, una din cele mai maligne epidemii psihice, care întretine organismul într-o stare de interminabüâ iritatie artificialâ, cultivâ greatâ fatâ de tot ce este real, practic, fi-1 istovefte pe om eu pasiuni nâscocite» x.
    Dacâ ne vom referi acum la creatia lui Lermontov, nu ne va fi greu sâ distingem în ea toate trâsâturile definitorii aie romantismului. Dispretul poetului fatâ de contemporaneitate e total:
                    Ce trist privesc tabloul acestei generaci Cu viitorul sumbru sau gol la infinit,
                   Plecatâ sub povara atîtor aberafii —
                         Vlàstar prea crud, în lene-mbàtrînit.
                              (Medilatie, în románente de Sanda Arbore)
    Ca fi Eminescu în Epigonii, Lermontov se constituie în acuzator al generatici sale, între aitele fi pentru câ, uscîndu-fi mintea fi inima, ea nu mai e în stare sâ vibreze la chemârüe idealurilor, sâ se extazieze în fata frumosului:
                    Visarea nâscâtoare de poezîe, artâ,
                   N-o mai alintà mîntea în dúlcele avînt —
                    Ce-i încâ nàzuîfâ, ascunsâ-i fi de?artâ,
     1 Adaosul lâmuritor al autorului la povestirea Doctorul Krupov, Opere în 30 volume, Edî-tura Academiei de ftiinfe — U.R.S.S., vol. IV, 1955, p. 267.