166
MIHAI NOVICOV
gloatei înconjurâtoare «un vers de fier fi para. . . mistuitor, în flàcâri de scîrbâ fi amar !» în Mascarada experimentata baroanâ Çtral, dâscâlindu-1 pe tînârul (încâ prea «verdele») print Zvezdici, îi spune pe fléau:
                       Un om lipsit de orifice avînt,
                       Ràu, egoist, ateu, dar slab din fire;
                       Sufletul tau e-oglindà credincioasà A lumii noastre care se scaldâ-n stràlucire,
                       Dar care-i falsà-n fond fi gâunoasà.
                      Ai vrea o viafâ plinâ fi bogatà,
                      Sa te inalfe deodatâ Pe cel mai falnic pisc,
                        Dar focul pasiunii îfi displace ;
                       Vrei sà ai tot, dar nu ftii cum ai face Sa capevi totul fàrà nici un rise.
                        Disprefuiefti pe rài fi pe mifei,
                       Totufi te lafi mînat fi dus de ei *.
(în românefte de Al. Philippide)
     Celor asemànâtori eu Zvezdici care vor sâ fie buni, dar, pentru câ sînt slabi se lasà «minati fi dufi» de câtre cinicii lipsiti de inimà fi mindrie, Lermontov le opunc pe eroul sâu, pe omul tare, suficient de tare ca sâ-fi dea seama cà intr-o lume dominata de cinism numai acela care reufefte sâ devie tot atît de cinic ca fi cci din jur îfi poate pâstra puritatea fi demnitatea. Arbenin se autodefinente parcâ în contrast eu Zvezdici:
                       Oricît af vrea, aici nu pot petrece.
Mi-e stearpâ-nchipuirea fi inima mi-e rece.
                      Muljimea asta n-are nici un haz Cu ea nu-mi aflu nici o legâturâ.
    Inaderenta totalà a lumii compte la idealurile de demnitate fi frumusete umanâ îl absolvâ pe geniul lucid de orice obligatie moralâ fatâ de cei din jur
—	iatâ cum ar putea fi formulata a posteriori — dupà cît ni se pare, concluzia spre care 1-a condus pe Lermontov révolta lui romanticâ. în acest sens se impun, ca izvorînd nemijlocit din substanta însâfi a poeziei lermontoviene, fi apre-cierile lui Herzen: « Trebuie sâ §tii sâ urâfti iubind, sâ dispretuiefti ca sâ-ti aperi umanitatea : trebuie sâ posezi o mîndrie fârâ margini, ca sâ tii capul sus, avînd lanturi la mîini §i la picioare» 2. Strigâtul rebel al lui Lermontov se afirmâ astfel ca o culme a romantismului, dar fi ca o negare a lui, pentru câ presupune renuntarea la pozitia strict contemplativâ ,§i, dimpotrivâ, implicâ interventia activâ ; eliberat de câtufele obligatiilor morale, eroul se întoarce în lume pentru a se râzbuna pe ea, pedepsindu-i pe impostori. Dar o atare ipostazâ a eroului îl obliga pe scriitor fi la observatie, la denuntarea în substantâ a lumii ce nu «merita altâ soartâ», presupune deci demistificarea falsei strâluciri, scoaterea la ivealâ a mescliinâriei ascunse, ceea ce însâ însemna implicit adoptarea fi a unei alte viziuni estetice, a aceleia ce se va concretiza mai tîrziu în curentul realismului critic. începutul de cotiturâ fi-a gâsit expresia cea mai pregnantâ în romanul Un erou al timpului noslru, dar ca sâ ajungâ acolo Lermontov trebuia sâ-§i afirme idealul fi printr-o capodoperâ — Demonul.
    Romantic prin temâ, viziune estetica, subiect, intonatie, stil, poemul Demonul îl ispitefte firesc pe cercetâtor sâ stabileascâ cele mai variate filiatiuni
     1	Versurile din Mascarada se dau dupa édifia: Lermontov, Teatru, ELU — Bucu-refti, 1963.
      2	Edifia citala, p. 476.