170
MIHAI NOVICOV
    Dar Demonul nu poate tine un asemenea jurâmînt. în aceastà imposi-bilitate organica sta substanta tragismului in destinul sàu. în spiritul celui mai « clasic» romantism, Lermontov scoate în relief cà geniul, dacà e ìntr-adevàr geniu, e damnat, e blestcmat sa ràtàceascà in singuràtate. Caci ìsi incaica jurà-mintul indata ce-1 pronuntà. In planul « realitàtii», aceasta ar putea insemna cà tinàrul demonic, dupa ce promite fetei câ se va«cuminti», profita de dra-gostea ei, pentru a-fi da seama, sa zicem a doua zi, cà tot ceea ce el a promis e irealizabil. Sfifiatà de remufcàri pentru pàcatul comis, fata se destàinuie pàrindlor, iar aceftia ca s-o salveze o due in grabà in « rai», adicà intr-un alt ora?, sau la mofie, sa se linifteascà etc. . . în planul idealitâtii din poem, incom-patibilitatea se reliefeaza prin chiar cuvintele Demonului; càci indata dupa ce promite sâ se câiascâ, ifi inchipuie traiul lor «fericit» impreunà, intoemai in spiritul visurilor sale trufafe:
                            Eu, fiul hâurilor reci,
                          Spre stele te-oi purta de mina,
                          Yei fi pe univers st&pinâ Çi draga mea vei fi pe veci;
                          Privi-vei lumea de departe Neincercind compàtimiri —
                           Pamintul, farà fericiri Çi frumusefe, farà moarte,
                           Pe care-i crima fi tortura,
                           Pe care nici un suflet nu-i SS-fi ducà, farà teamà, ura,
                          Ori fubreda iubire a lui...
                           Iar duhurile mele, toate, Smerite te-or slavi atunci $i slujitoare fermecate Vor aftepta sa dai porunci;
                         M-oi cufunda in mari ca vintul.
                           Voi sàgeta spre stele-n zbor,
                           Ti-oi dàrui intreg pamintul, lubefte-mà. ..
    Dupà cum au remarcat-o §i alti comentatori, chipid « demonului» 1-a urmàrit pe Lermontov din adolescenza, insà personajid ii apàrea altfel decit acelor scriitori care, intoemai ca fi Mdton, de pildà, se inspirau totufi in primul rind din mitul biblic. ìn cazul poemului lermontovian, apropierile de legenda consacrata sint cu totul superficiale, eie reducindu-se in ultima instantà doar la ideea ràzvratirii impotriva unei autoritari supreme. ìnsà mobilul ràzvrà-tirii e diferit. Demonul se declarà a fi « impàrat al cunoa§terii §i al libertàtii », « du§man al cerului cel sfint, / al firii ràu farà crutare»; el este in primul rind un nonconformist, adicà un ins care nu poate accepta ideea cà rinduelile pe care altii le socotesc a fi statornicitc o datà pentru totdeauna sint intr-adevàr eterne. « Demonul» din viatà, acel demon pe care Lermontov il simtea cà-i roade farà crutare sufletul, se dovedefte deci a fi in primul rind o incarnatie a indoielii, un ins ciudat fi instràinat de toti, pentru cà nu poate rezista ispitei sà nege mereu adevàrurile in fata càrora« gloata» se inchinà. Afadar, se pare cà perso-najul lermontovian realizeazà un fel de punte intre spiritul critic al veacului al XVIII-lea §i spiritul critic al veacului al XIX-lea. Numai in acest sens se poate vorbi, dupà pàrerea noastrà, de o anumità depàfire a romantismului la Lermontov. §i tot aici transpare fi acel specific rusesc care face ca, in ciuda aspectului aparent livresc, capodopera de care ne ocupàm sà se dovedeascà a