ETIMOLOGII ROMÂNEÇTI IN « DICTIONARUL LIMBII POLONE »
79
wieniem siç dzumy ma siç pokazywac widmo na skrzydlacb nietoperza» (vol.
IV,	ed. 1955, p. 755). Prin întreaga sa activitate, H. Rzewuski trece §i el drcpt un« oriental» printre polonezi. în dialeetele polone de sud cuvîntul este cunoscut sub forma ciuma, ca în românâ, de pildâ în expresia« Bodaj ciç ciuma wziena » (Karlowiez I, 448), eare, frazeologic fi semantic, corespunde expresiei populare române§ti « lua-te-ar ciuma !». înainte de sec. XIX se foloseau termenii mor, zaraza rnorowa (Wielka Encyklopedia Powszechna Illustroivana, vol. XVII, Warszawa, 1896, p. 728). Termenul ciuma a început sa fie cunoscut §i folosit la poloni cam pe la începutul sec. XIX, poate §i datoritâ vestitei epidemii de ciuma de pe vremea lui Caragea (1812—1818), care fârâ indoialâ, a avut râsunet §i urmâri pe teritoriile slave, vecine Moldovei. în felul acesta el ar fi putut ajunge sa fie cunoscut §i de scriitorii citati încâ înainte de a-1 folosi în activi-tatea lor literarâ ; dar mai tîrziu, aflîndu-se în Orient (Crimeea, Egipt, Arabia), ei au préférât sâ-1 foloseascâ a§a cum 1-au auzit la sursâ, mai aies câ, în esentâ, era vorba de un fenomen pe atunci frecvent §i specific în aceastâ parte a lumii (v. exemplul din Konrad W allenrod, în nota). Credem, deci, câ în limba literarâ termenul dzuma, datoritâ prezentei lui dz- initial, netrecut la c, cît §i condi-tiilor în care a fost folosit prima datâ de scriitorii romantici care 1-au consacrat, nu poate fi considérât de origine românâ, ci de origine turcâ, în orice caz orien-talâ, venit prin filierâ slavâ de râsârit (vezi §i alte împrumuturi din limbile turcice: dzagan, dzamia, dzygit §.a. prezentate în SD, ca §i altele ca dzida, dziryt -SWO 165). De origine româneascâ poate fi considérât numai ciuma, mai aies în contextul citât, dar care n-a intrat în limba literarâ, râmînînd propriu dialectelor polone §i ucrainiene, aflate în contact eu nordul Moldovei.
   fujara< czes. slowae. fujara z rum. >, (II, 986—987). împrumut din românâ, prin filierâ cehâ §i slovacâ, pe calea transhumantei pâstorefti. Cu sensul propriu de 'instrument muzical popular’ este folosit mai aies în forma diminutivâ, cu suf. -ka : jujarka, cu exemple din K. W. Wôjcicki (1807—1879), T. Lenartowiez-Syrokomla (1822—1893), Artur Gruszecki (1853—1929) §i Igor Newerly (n. 1903) ; un ait diminutiv, de gradul al doilea, fujareczka, este ilustrat cu un citât din Maria Konopnicka (1842—1910), autoarea unui întreg ciclu de versuri cu titlul comun«Na fujarce». Fujara, simtit ca augmentativ, este définit prin ' fluier mare’, cu douâ exemple, unul din W. Gomulicki, celâ-lalt din St. Trembecki (1730—1812):«Czyli wiejskie piosneczki zagrasz na fujarze,. . .». în aceastâ formâ augmentativâ, jujara este folosit §i cu sens depreciativ, peiorativ, pentru 'un om nepâsâtor, indolent, neîndemînatic si cbiar prostânac’ (pol. niezdara, niedolçga), sens apârut cam pe la începutul secolului nostru, dupâ cum o dovedesc exemplele, din Andrzej Strug («Ojcowie nasi», 1911) si din Halina Rudnicka (« Plomien gorej^cy», 1951). Un dérivât adjectival, referitor la cîntece sau sunete 'din fluier’ : fujarkowy, la Jan Kaspro-wiez (1912), St. Przybyszewski (1926), Maria Rodzewiczowna (1927). Fujara çifujarka sînt atestate încâ de SL (I, 676), dar numai cu sensul propriu, în timp ce fujareczka §i fujarkowy apar de-abia în SW (I, 780)1. Bogatâ informatie asupra termenului dâ Slawski (I, 240), care explicâ forma fujara, fârâ l, din rom. dial. fuerâ, provenit din fluerâ > fruerâ (dupâ St. Wçdkiewicz). în SStp. nu apare. Fârâ îndoialâ câ la bazâ a stat rom. dial, fluierâ (Tiktin, II, 637 : Tr. Ban.
     1 în SW se dâ fi compusul fujarostwo 'niedolçstwo’ (neîndemînare), pe care SD nu-1 înregistreazâ. Este un exemplu concret de cuvînt numai posibil în limba, créât de autorii SW çi pe care SD face bine câ nu-1 atestâ, cîtâ vreme nu este folosit; de altfel citatul din SW nu poartâ indicajia sursei.