LERMONTOV lN LUMINA CONTEMPORANEITÀJII
157
felurite vase. Care oraf de pe Volga e cel mai frumos? Acela in care sint cei mai multi negustori. Ale cui sint cele mai Lune case in orafe ? Ale negustorilor ! Cine are mai multa grije de sàraci? Negustorul ! E1 aduna ban cu ban, face sute de mii fi apoi ii dàruiefte ! Cine a ridicat bisericile? Tot noi ! Cine dà cei mai multi bani statului? Negustorii !»
    Burghezia a umplut tot secolul al XIX-lea cu energia ei mercantila, dinamica, ìntreprinzàtoare. Si trebuie sà recunoaftem cà activitatea ei s-a soldat cu rezultate palpabile impresionante. Progresul tebnic fi crefterea vertiginoasà a cantitàtii de bunuri materiale produse de omenire au fost indisolubil legate de ascensiunea burgheziei. Dintre scriitorii rufi o observase cu multa elarviziune §i «apaticul» Goncearov, avertizindu-i pe poetii romantici in insemnàrile sale de càlàtorie din jurul lumii (Fregala Pallada) cà «fi poezia fi-a schimbat sacra-i frumusete. Muzele voastre dragii mei poeti, fiicele legitime ale Camenelor din Parnas nu v-ar oferi lira, nu v-ar arata cliipurile poetice care sar in ochii càlàtorului de astàzi. §i ce chipuri ! Nu chipuri de o frumusete orbitoare, nici inzestrate cu atribútele puterii, cu scinteia focului demonic in priviri, cu spada sau cu coroana, ci pur fi simplu in frac negru fi vestà alba, cu joben in cap fi umbrelà in mina. Dar acest chip domina in lume mintile fi pasiunile. Í1 intil-nefti pretutindeni: L-am vàzut in Anglia — pe strada, la tejgheaua magazi-nului, in parlament, la bursà». Metodic fi calculat, s-ar putea spune «ftiin-tific», burghezia « organiza» lumea dupà chipul fi asemànarea ei; o serveau tehnica fi ftiinta, o servea cultura, o servea chiar, cum observase fi Marx, si o anumità literatura. Si ce putea opune acestor realizàri foarte vizibile, foarte spectaculoase, romantismul ? Himere ? De himere lumea era sàtulà ; burghezia trebuie atacatà cu propriile ei arme. Si la aceasta treabà migàloasà s-au angajat — pe plan artistic — reprezentantii realismului critic. Se prea poate ca, pentru a ne reliefa arguméntele, simplificàm fi schematizàm; credem insà cà ar fi naiv, totufi, sà nu recunoaftem cà filozofia pozitivistà fi-a pus amprenta fi asupra literaturii antiromantice din secolul trecut. Se poate sustine oare cà pledoaria « anti-esteticà» a unui critic atit de fin ca Pisarev a fost un simplu capriciu al unui spirit nonconformist ? Sau nihilismul lui Bazarov, care nu reeunoftea in lume altceva decit ftiinta fi numai ftiinta? Tendinta de a absolutiza caracterul obiectiv al literaturii manifestata de Flaubert, teoria « romanului experimental» al lui Zola, afirmatiile repetate ale lui Goncearov si chiar ale lui Turgheniev cà ei nu fi-au propus decit sà descrie ceea ce afià din viatà, observatia lui Thackeray cà el se màrginefte sà diagnosticheze boala (socialà), urmind ca altii sà-i gàseascà leacul — sint toate acestea simple «exa-geràri», care nu trebuiesc luate in seamà pentru cà ar fi infirmate de opera insàfi a scriitorilor citati? Departe de noi gindul de a sustine, cum o fàcea Gherea cu referire la comediile lui Caragiale, cà literatura realist-criticà ar fi fost lipsità de inalte idealuri sociale. Dar nu incape indoialà cà reactia fatà de idealismul romantic, dublatà de influenza incontestabilà a spiritului practic promovat de pozitivism, a imprimat literaturii realist-critice o anumità tentà « prozaicà», concretizatà, intre aitele, fi in preferinta evidentà a atitor scriitori pentru observatie si numai observatie. Péndula istoricà, ori de cìte ori este impinga prea brusc fi prea brutal, ìnainte de a-.fi recàpàta oscilatia normalà se pomenefte ìntotdeauna parcà suspendatà pentru un moment de axtrema cealaltà. Reactia antiromanticà nu putea sà nu provoace, temporar, fi o anumità neincredere fata de idealitate in egneral. Iatà de ce, càtre sfirsitul secolului al XIX-lea lumea curopeanà a fost parcà surprinsà de «redescoperirea» romantismului.