168
MIHAI NOVICOV
    Engels spune in Anti-Diihring cä in perioadcle de stabilitale ale unei orinduiri sociale ea apare contemporanilor ca singurä posibilä. Asemenea perioade sint, tocmai din aceastä cauzä, fi neprielnice afirmäri idealurilor. Atunci cind realitatea inconjurätoare iti pare « afezatä» definitiv fi irevoeabil, la ce sä mai visezi rästurnäri fi evadäri? Nu-i oare mai rezonabil sä studiezi viata, ca sä-i poti influenta cit de cit dezvoltarea ulterioarä? In cazul orinduirii burgheze se ftie cä o asemenea perioadä de stabilitale, din punct de vedere istorie, a luat sfírsit o datä cu intrarea capitalismului in faza lui ultimä, imperialista, de putrefactie fi decadentä. Comuna din Paris a fost prologul ; asaltind cerul, comunarzii anuntau lumii inceputul unei ere noi — de adinci §i revolutionäre prefaceri in tóate domeniile vietii. Sentimentului sufocant cä lumea a fost luatä definitiv in stäpinire de suficienta burgheziei ii lua locul presimtirea reconfortantä pentru unii, apocalipticä pentru altii, cä, dimpotrivä, nimic in jurul omului nu e afezat definitiv, cä totul poate fi trebuie sä fie revizuit fi realeätuit in conformitate cu aspiratiile ideale ale umanitätii. Dacä ceea ce scria Lunacearski despre Saltikov-^cedrin (cä «era inconjurat din tóate pärtile de räul ingrozitor al tarismului fi al societätii respective, räu pe care nu numai cä nu-1 putea smulge din rädäcini — dar nici mäcar indulci cit de cit. Mai mult: el nu vedea in jurul säu o fortä capabilä sä lupte impotriva acestui räu fi sä-1 biruie. $i e firesc sä se fi läsat cuprins de groazä, sä fi ajuns la un pas de disperare» *) e uimitor de just fi — in definitiv — valabil nu numai pentru ¡■¡cedrin, dar intr-un fei pentru intregul realism european al secolului al XIX-lea. Cätre sfirfitul aceluiafi secol situatia se schimbä radical, tocmai pentru cä pe primid plan al arenei istorice avanseazä o clasä nouä fi tinärä — proletariatul. Ar fi simplist, evident, sä se pretindä cä tot ce s-a realizat mai remarcabil de atunci incoace pe tärimul creatiei artistice se datorefte influentei directe a clasei muncitoare. Insä, indiscutabil, intreaga activitate spiritualä a omului a inceput sä se desfäfoare intr-alt fei din momentul in care senzatia de predominare coplefitoare a prozei burgheze a luat sfirfit. Iar cauza acestei schimbäri a fost afirmarea fortei revolutionäre a proletariatului. Incepe un ev de mari actiuni sociale. In cadrid lui vechea antinomie « romantism-realism critic» nu putea sä nu-fi dezväluie aspecte noi. Dacä inainte ieseau la ivealä doar contradic\iile dintre confinutul himeric al romantismului si cel «practic » al realismului critic, dintr-o datä lumea a fost atrasä de credinfa romanticä in idealitatea nepieritoare, opunind-o impasibilitä(ii, citeodatä aproape cinice, a unor epigoni ai realismului critic. Scuturat de individualismul säu anacronic, romantismul a ciftigat adeziunea posteritätii, insetate de idealuri. Tocmai de aceea posteritatea a fi operat inläuntrul romantismului delimitäri, pe care romanticii infifi nici nu s-au gindit sä le faeä. Romantici! pasivi, coplefiti de nostalgia dupä un trecut nerecuperabil, au fost preferati de cei pe care inevita-bilitatea noilor rästurnäri sociale ii ingrozea, iar spiritele rebele, apostolii libertàri i si ai independentei umane, au devenit precursori ai unei noi literaturi avintate, orientatä cätre viitor, a cärui luminä, ebiar poate confuzä pentru unii, ii aträgea ca un magnet. Printre aceftia — pe care contemporaneitatea socialistä i-a recuperat atit de complet — se inscrie fi Mihail Iurievici Lermontov.
    Tineretui dornic de actiune il adorä pe Lermontov fi pentru energia versului säu. Spirit neastimpärat, de o ^dtalitate debordantä, neavind unde fi cum sä se afirme in noaptea« veacului crincen» ce a pogorit deasupra Rusiei
    1 A. A. Lunacearski, Despre literatura, Bucure^ti, 1960, p. 280.